Eminescu -Sarmanul Dionis

Cartea incepe cu prezentarea ideilor ce framintau mintea tanrului Dions.
idei privitoare la relativitatea timpului si a spatiului dar si a posibilitatii de a calatorii in timp pentre ca :
...In faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut şi viitor e in sufletul meu, ca pădurea intr-un simbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem in legătura cu aceste doua ordini de lucruri, care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea, in adincurile sufletului coborindu-ne, am pute trăi aievea in trecut şi am pute locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au perdut — cine ştie cite mistere ne-ar fi descoperit in această privinţă ! Dacă lumea este un vis — de ce n-am pute să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ?
Nu e adevărat că există un trecut — consecutivitatea e in cugetarea noastră — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi intotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil ? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp in imparţibilitatea sa infinitezimală, care nu incetează in veci. in aceste atom de spaţiu şi timp, cit infinit! Dac-aş pute şi eu să mă pierd in infinitatea sufletului meu, pin in acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu... şi cu toate acestea...

Autorul ne face apoi cunostinta cu Dionis
Existenţa ideală a acestor reflecţiuni avea drept izvor de emanaţiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, infundată intr-o căciulă de miel. Nu era un cap urit acela a lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vinătă-albă ca şi marmura in umbră, cam trasă, fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi in forma migdalei erau de acea intensivă voluptate, pe care o are catifeaua neagră. Ei inotau in orbitele lor — un zimbet fin
Era tinăr — poate nici optsprezece ani — cu atit 'mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el ?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere in elementele de cultura il făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atit de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice ii atrăgeau cugetarea ca un magnet, e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis ? Era minune că devenea superstiţios ?
...

si cu locul actiunii ...initiale
Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strimte şi noroioase, ce trec prin noianul 'de case mici şi rău zidite, din care consistă partea cea mare a capitalei Romaniei

Si in continuare despre parintii sai :

Mumă-sa, o femeie palidă, naltă, blondă cu ochii negri, ii vorbise adesea de tatăl său ; de acel copil cine ştie cum rătăcit in clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea in casa preotului bătrin a cărui fiică era Măria. Ei se iubiră. in toată ziua el ii promitea că taina sufletului său işi via ave sfirşitul, că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar intr-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru... o deschise, o ceti, o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cit se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri in spitalul de alienaţi... palid, mut pină-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare.

Cam asta ar fi introducerea, hai acum sa vedem partea concreta.
Totul incepe cu o carte veche scrisa de un oare care maestru Ruben.

Dar in astă-seara Dionis era vesel, fără să ştie de ce.
La capitelul de luminare, ce sta in gitul garafei, cu ochiul roş şi bolnav, el deschise o carte veche legată cu piele şi roasă de molii — un manuscript de zodii.
El era un ateist superstiţios — şi sunt mulţi de aceştia.
Iniţialele acestei cărţi cu buchi erau scrise ciudat, cu cerneală roşie ca singele, caractere slave de o evlavioasă, gheboasă, fantastică arătare.
O astrologie mai mult de origine bizantină, bazată pe sistemul geocentrist, sistem care admite pămintul de centrul arhitecturei lumeşti şi pe om de creatura pentru a cărui plăcere Dumnezeu ar fi făcut lumea.
.....
Cu coatele aşezate pe masă şi cu capul in mini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pină ce căpeţelul de lumină incepu a agoniza fumegind. Se stinse.
El işi apropie scaunul de fereastră, pe care o deschise, şi, la lumina cea palidă a lunei, el intorcea foaie cu foaie uitindu-se la constelaţiunile ciudate. Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atit de multe, jncit părea un ghem de fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu singe.
Apoi işi ridică ochii şi privi visind in faţa cea blinda a lunei — ea trecea frumoasă, clară pe un cer
limpede, adinc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că
deasupra mai sunt o mie de cercuri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime...
„Cine ştie, gindi Dionis, dacă in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adincimile sufleteşti, in lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, in spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător."

As vrea aici sa arat o analagie cu cartea lui Cinamar in care tot despre contemplarea unor cercuri era vorba, dar si mai recent in cartea despre autocontrol era vorba de un antrenament bazat pe privirea unui cerc, era o metode de trecere in stari profunde de constiinta.
Pentru inceput se lasa in voia contemplarii ...

In faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus, el auzi prin aerul nopţii tremurind notele dulci ale unui clavir şi un tinăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică. El işi inchise ochii ca să viseze in libertate.
I se păru atunci ca e intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde...

si revenirea din contemplare
... Muzica incetase de mult şi el, cu totul in prada impresiunii sale, ţinea incă ochii strinsinchişi.
Cind se deşteptă din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisă, in salon intuneric şi
sticlele ferestrei străluceau ca argintul in alba lumină a lunei
Exercitiul merge mai departe cu o prima calatorie in timp sau poate o regresie in propriile sale vechi existente... sau cine mai stie ...

„Da, repetă el incet ideea lui fixă, sub fruntea noastră e lumea — acel pustiu intins — de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul." Privi din nou la pain-jinişul de linii roşii — şi liniile incepură a se mişca. El puse degetul in centrul lor — o voluptate sufletească il cuprinse — mai intii i se păru ca aude şoptirea acelor moşnegi bătrini, care, pe cind era mic, ii povesteau in timp de iarnă, ţinindu-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zine imbrăcate in aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă in palate de cristal — şi pare c-a fost ieri, ieri pare că-şi incilcea degetele in barba lor albă şi asculta la graiul lor inţelept şi şoptitor, la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrini. El nu se mai indoia... de o mină nevăzută el era tras in trecut. Vedea răsărind domni in haine de aur şi samur — ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni bătrini, poporul entuziast şi creştin, undoind ca valurile mării in curtea domniei — dar toate erau incă amestecate.
Şi liniile semnului astrologie se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare
devenea painjinul. „Unde să stăm ?" auzi el un glas din centrul de jăratic al cărţii. „Alexandru cel
Bun !" putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea ii stringea sufletul şi... incet, incet
painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniza şi se prefăcu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El
era lungit pe o cimpie cosită, finul clădit mirosea, cerul de inserare era deasupră-i albastru, limpede,


O voluptate sufleteasca il cuprinse ... aici as putea face o paralele ciudata cu versurile lui Macedonki
O roza-nfloreste suava
ca nor rispsit e necazul
puternic ma poarta extazul
spre-o nalta si tainica slava

Acea voluptate se poate asemui starii de extaz atins in meditatiile profunde... fie ca se foloseste un desen cu cercuri fie ca se foloseste ca obiect de meditatie un trandafir.

Odata intors in vremea lui Alexandru cel Bun personajul se transforma din Dionis in calugarul Dan...
O rasă de şiac, un comanac negru... in mina lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate ! El nu mai era el. I se părea atit de firesc că s-a trezit in această lume. Ştia sigur cum că venise in cimp ca să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om, ce se numea Dionis, ciudat... el visase !
„Ah ! gindi el — cartea mea mi-a făcut şotia asta ; in urma cetirei ei, am visat atitea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta..." Ciudat !
Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse in alte vremi, intre alţi oameni! Ciudat ! „Ah ! meştere Ruben, zise el zimbind, cartea ta intr-adevăr minunată este !... numai de n-ar ameţi mintea ; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătoreşte din veac in veac, acelaşi suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit."
Un calugar ce este tentat sa accepe reincarcarea ... calatoria sufletului ...

„Bine zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsicoza lor. Bine zici cum că in sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decit varga magică, de a ne transpune in oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mină nevăzută in vremi ascunse in viitorul sufletului meu.
Ciţi oameni sunt intr-un singur om ?
Tot atiţia cite stele sunt cuprinse intr-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita in adincul ei, ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers intr-o picătură trecătoare.
Ce adinc e evreul acesta !" gindi el in sine despre dascălul Ruben.


In acea vreme calugarul Dan era elevul unui profesor evreu adus de catre domnitor din Spania spre a preda stiinte la Socola. Iar cartea din care se trezi cititnt pe camp era asa si se duse sa o inapoieze...

— Ei?
— Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle, zise Dan, azi sunt incredinţat că vremea nemărginită
este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit in viitor. iţi spun, acuma am doi oameni cu
totului deosebiţi de mine — unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte in vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul, cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum inainte.
— In şir, răspunde Ruben, poţi să te pui in viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi
a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire intunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei, cei care renasc in strănepoţi... Şi asta-i deosebirea intre Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. Dumnezeu e vremea insăşi cu tot ce se-ntimplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se intorc in el insuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinie. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine, dar numai bucată cu bucată. inchipuieşte-ţi că, pe o rotată mişcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata invirtindu-se, dar numai in şir, pe cind roata chiar in aceeaşi clipă e in toate locurile cuprinse de ea.
— Sunt incredinţat, dascăle, in privinţa vremei, dar nemărginirea, spaţiul ?
— Tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi in orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neimplută. Ştii că, in puterea unei legi, nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că in om e un şir nesfirşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul, pe cită vreme vei lipsi din el. Se inţelege că acesta nu va pute fi intreg, căci, intreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. in faptă insă omul cel vecinic, din care răsar tot şirul de oameni trecători — il are fiecare lingă sine, in orice moment — il vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mina — este umbra ta.

Sau altfel spus corpul subtil sau astral ...
iata in continuare un pasaj pe care nu am cum sa il rezum ...

— Dacă in această sară aş incerca să mă duc intr-un spaţiu zidit cu totul după voia mea... ?
— Vei pute-o... căci ai in tine, in sufletul său nemuritor, nesfirşit in adincimea lui. Pe fila a
şeptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe. Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna, căci in spaţii dorite, ziua va fi secol şi cind te vei intoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care insă uşor il vei găsi... numai poate el nu te va cunoaşte, poate va fi pierdut tainele invăţăturei lui şi va fi om ca toţi oamenii. invăţături nu-ţi mai dau, căci e de prisos ; cind umbra ta, ca umbră incă, va incepe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci ; cind te vei muta tu in firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor şi, in orice caz, nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi băgat de samă o imprejurare : cartea mea cetind-o in şir rămine neinţeleasă... dar, ori de unde-i incepe, răsfoind tot la a şeptea filă, o limpezime dumnezeiască e in fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep şi se zice că unui om incredinţat despre fiinţa lui Dumnezeu nici nu-ii poate veni in minte cugetul ascuns in această ciudată numărătoare. in zadar ţi-i intreba şi umbra... ea nu ştie nimic despre această taină.
Se zice că diavolului, inainte de cădere, i-ar fi plesnit in minte această obscură idee şi de atuncea a căzut.
De ţi-ar veni in minte, să ştii, se risipesc toate dimpreju-ru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău şi rămii asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neştiind eu singur această taină, căci, cum am spus, nici nu sunt in stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui in această privire.
Ruben işi netezi incet barba şi o adincă intristare era scrisă pe faţa lui bătrină şi inţeleaptă. Dan ii sărută mina. Nu erau să se despartă pentru totdeauna ? Ruben rupse cu degetele mucul căzut al luminărei şi se văzu in lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. Amindoi se sculară şi Dan s-aruncă la gitul lui plingind ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său.
Dar indată ce ieşi Dan, indată ce coborise scările cu cartea subsuori şi ridicind cu mina lunga poală a rasei de şiac... casa se prefăcu intr-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, luminarea de ceară intr-un cărbune plutitor in aer, cărţile in beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, in mijlocul cărora tremurau intrun fluid luminos şi vioriu draci mici spinzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe.
Ruben insuşi se zbirci, barba-i deveni lă-ţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii ii luceau ca jeratic, nasul i se strimbă şi se usca ca un ciotur de copac şi, scărpinindu-se in capul lăţos şi cornut, incepu a ride hid şi strimbindu-se :
— Hihi ! zise, incă un suflet nimicit cu totul !
Dracii se strimbau rizind in beşicele lor şi se dădeau peste cap, iar Satana işi intinse picioarele lui de cal, răsuflind din greu.
— Mult a trebuit pin l-am prins in laţ pe acest călugăr evlavios, dar in sfirşit... hihi... totuşi...
totuşi... are să-l nimicească bătrinul meu duşman. I-am spus că nu-i poate veni in minte gindirea tăinuită de numărătoarea cărţii ?... trebui să-i vie... trebui să-i vie... Mie de ce mi-a venit ? Pentru c-a trebuit să-mi vie !...

Calugarul Dan se retrage cu cartea in chilia sa ...
Iata o clasica meditatie in liniste asupra unei flori si asupra propriei umbre...

Tăcerea e atit de mare, incit pare că aude gindirea, mirosul, creşterea chiar a unei garoafe roşii şi frumoase, ce creştea intr-o oală intre perdelele ferestei lui. Privea in păretele afumat la umbra sa proprie, mare şi fantastică. Lampa filfiia lungă, ca şi cind ar fi vrut s-ajungă tavanul, iar umbra lui...
ca o mreajă neagră cu nasul lungit, cu căciula lăsată pe ochi, părea ca incepuse o vorbire intimă cu el.
Părea c-o intreabă cugetind... părea că ea-i răspunde in cugetări deşirate... un dialog, şi cu toate astea, dacă voia să cuprindă realitatea lui, nu era decit un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine insuşi.
Ciudat ! Această despărţire a individualităţii lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. El fixă aspru şi lung umbra sa... ea, supărată de această căutătură, prinse incet, incet conture pe părete' şi deveni clară, ca un vechi portret zugrăvit in oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbră simplă.


Interesanta iesirea din starea speciala atunci cind a clipit ... nu ?
In taina calugarul Dan era indragostit de Maria,
Era fiica spătarului Tudor Mesteacăn, un inger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de
ceară, cu ochi albaştri şi cuvioşi, precum albastru şi cuvios e adincul cerului şi divina sa eternitate.

In continuare meditatia merge tot mai puternica ...

Lampa sa filfiia mai fantastic, literele bătrine ale cărţii căpătau inţeles şi se introduceau in visuri şi-n
cugete ce-i impleau capul fără de voinţă, umbra lui incepu iar a prinde conturele unei icoane in oloi, cu fruntea naltă, palidă, pleşuvă, cu buze vinete cu părul de citeva fire sure, cu privirea fixă şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii deschise inaintea lui Dan. Umbra lui ii şoptea in ginduri lungi tocmai ceea ce voia el să i se răspundă.
„Tu ştii, cugetă umbra şi el ii auzea cugetările, ştii bine că sufletul tău din inceputul lumei şi pină acuma a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri, din care azi n-a mai rămas decit praf. El singur n-o ştie, pentru că de cite ori s-a intrupat din nou, de atitea ori a băut din apa fără gust şi uitătoare a Lethei şi nimeni nu l-a insoţit in uitata lui călătorie decit eu — umbra corpurilor in care a trăit el, umbra ta ; cu fiecare ducere la mormint, cu fiecare naştere am stat lingă ele ; am stat la leagănul, voi sta la mormintul tău. Sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată in pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adincul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă inaintea ta. Veacuri au stat s-o deslege şi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o desleg, pentru că vorbeam din părete cu Zoroastru, cum vorbesc astăzi cu tine."
Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui intr-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era
proprietatea lui dreaptă.
El intoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui basorelief, mai intoarse incă şepte şi umbra se
desprinse incet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zimbitoare, rostind limpede şi respectuos :
— Bună sară !
Lampa cu flacăra ei roşie sta intre Dan şi umbra inchegată.
— Să urmăm, zise umbra torcind mai departe firul gindirii sale, gindiri pe care Dan le auzea, ca şi
cind ar fi fost propriile lui cugetări. Apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dindu-mi mie pe a ta, eu voi
deveni om de rind, uitind ou desăvirşire trecutul meu ; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi cu ajutorul cărţii atotputernic. Tu mă laşi pe mine in imprejurările tale, cu umbra intrupată a iubitei tale, cu amicii tăi ; mă condamni să-mi uit vizionara mea fiinţă, iar tu intreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, in orice spaţiu al luimei ţi-ar place... in lună, de pildă.
Acolo vei trăi un secul şi ţi se va pare o zi.
Ba poţi să iei şi pămintul cu tine, fără ca să te supere. il prefaci intr-un mărgăritar cu toartă şi-il anini
de salba iubitei tale ; şi crede-mă ca, de mii de mii de ori mai mici, numai proporţiile dintre ei să
rămiie aceleaşi, oamenii s-or crede aşa de mari ca azi. Timpul lor ? O oră din viaţa ta va fi un veac
pentru ei. Clipele vor fi decenii şi-n aceste clipe se vor face războaie, se vor incorona regi, se vor
stinge !şi se vor naşte popoare, in sfirşit, toate prostiile de azi se vor lintimpla ş-atunci, se-nţelege că-n diminuare analogă, absolut insă acelaşi lucru.
— Bine, zise Dan apucind mina cea rece şi diafană a umbrei, te indemn insă a scrie memoriul vieţei
tale, ca să-l găsesc, cind voi reveni pe pămint, şi să-l recetesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi
descrii toată natura vizionară şi inşelătoare a lucrurilor lumeşti, de la floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice inlăuntrul gingaşelor sale organe, pină la omul, ce acopere cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică, care ţine cit istoria omenirei, acel simbure negru şi rău, care-i rădăcina
adevărată a vieţei şi a faptelor sale — egoismul său. Vei vede cum ni se minte in şcoală, in biserică, in sfat, că intrăm intr-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vede, cind murim, c-a fost o
lume de nedreptate, de ură. Ah, cine ar mai vre să trăiască, cind i s-ar spune de mic incă, in loc de
poveşti, adevărata stare de lucruri, in care va intra ?


Vezi iar e vorba despre povesti si poate despre manipulare ...

Si acum iar ideea metamorfozei dar nu in sensul lui Kafka

— Simt braţele mele perind in aer şi cu toate astea căpătind puteri uriaşe ; simt cum, deslipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clară ca o bucată de soare.
— Eu, zise umbra incet, simt intunecindu-se şi perind conştiinţa eternităţii mele ; simt ingreuindu-se ca sub plumb cugetările mele... Mai intoarce şepte foi şi metamorfoza reciprocă va fi desăvirşită.
Dan intoarse foile, şopti şi umbra deveni om. Omul sămăna cu el şi se uita spărios şi uitit la Dan, fixindu-l ca pe o umbră, cu buzele tremurinde şi cu paşi şovăitori. Dan era o umbră luminoasă. El ridică braţul lung şi puternic in aer.
— Dormi ! zise poruncitor.

Ajuns la iubita lui o cheama sa il urmeze ... scenea aminteste de Luceafarul ... dar aici chemarea nu intimpina vreun refuz ...
— Iubito, zise el incet netezindu-i părul ei de aur, iubito, vino cu mine in lume !
— Unde ?
— Unde? Oriunde. Vom trăi aşa de fericiţi acolo unde vom fi, neturburaţi de niminea ; tu pentru
mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetările noastre vom adinci mări cu
mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre — veacuri de fericire şi de amor. Aide !
— Dar ce va zice mama ? zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se răsfringea in părete. Dan se
uită fix intr-acolo ;
umbra se desprinse incet şi se inălţă pe-o rază de lună, spre a cade in pat.
— Cine-i acolo ? zise Măria tremurind pe pieptul lui.
— Umbra ta, răspunse el zimbind, ea rămine in locul tău... vezi-o cum doarme.
— O ! ce liberă şi uşoară mă simt, zise ea c-o voace de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patimă
in piept. O, iţi mul-ţămesc !... Şi ce frumos imi pai tu acuma... pare că eşti altul... pare că eşti din altă
lume.
— Vino cu mine, şopti el la ureche-i, vino prin oştiri de stele, prin tării de raze, pină ce, departe de
acest pămint nenorocit şi negru, il vom uita, pentru ca să nu ne mai avem in minte decit pe noi.
— Haide dar ! şopti ea incunjurindu-i gitul cu braţele ei albe şi lipindu-şi guriţa de buzele lui.
Sărutarea ei il umplu de geniu şi de-o nouă putere. Astfel imbrăţişaţi, arunca neagra şi strălucita lui
mantie peste umerii ei albi, ii incunjură talia stringind-o tare la pept, iar cu ceilaltă mină fluturind o
parte a mantiei, se ridicară incet, incet prin aerul luciu şi pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai
cerului, prin roiurile de stele, pină ce ajunseră in lună. Călătoria lor nu fusă decit o sărutare lungă.


Evident nu e luna materiala moarta si plina de praf si nisip ... ci o luna din alta dimensiune

Aproape de pămint, el şezu pe coastele unui nour negru şi se uită lung şi cugetător pentru ultima oară asupra pămintului. Luă cartea lui Zoroastru, deschise unele file şi incepu a citi judeţul pămintului, şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr. Era ceva infricoşat cite crime au putut să se petreacă pe acest atom atit de mic in nemărginirea lumei, pe acest bulgăre negru şi neinsemnat, ce se numeşte pămint. Fărmăturele acelui bulgăre se numesc imperii, infuzorii abia văzuţi de ochii lumei se numesc impăraţi, şi milioane de alte infuzorii joacă, in acest vis confuz, pe supuşii...
El işi intinse mina asupra pămintului. El se contrase din ce in ce mai mult şi iute, pină ce deveni,
impreună cu sfera ce-l incungiură, mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur şi c-un mez
negru. Mărimea fiind numai relativă, se inţelege că atomii din mezul acelui mărgăritar, a cărui mărgini li era cerul, a cărui stropi — soare, lună şi stele, acei pitici nemărginit de mici aveau regii lor, purtau războaie şi poeţii lor nu găseau in univers destule metafore şi comiparaţiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uită cu ocheana prin coaja acelui mărgăritar şi se miră cum de nu plesneşte de mulţimea urei ce cuprindea. il luă şi, intorcindu-se, atirnă in salba iubitei sale albastrul mărgăritar


Si uite cum arata acea luna ideala...
Şi ce frumos făcuse el in lună ! inzestrat cu o inchipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni in albastra adincime a cerului şi dintr-un şir de imunţi au zidit domenicul său palat. Colonade — stinci sure, streşine - un codru antic ce vine in nouri. Scări inalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorite in fundul ripelor pină intr-o vale intinsă tăiată de un fluviu măreţ, care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfring in adinc icoanele stelelor, incit, uitindu-te in el, pari a te uita in cer.
Si descrierea continua... si vita lui si a Mariei e numai fericire dar ... trebuia sa fie un dar ...
. Ceruri de oglinzi, plutind cu
inălţatele aripi albe şi cu briie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de
stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer răcoare şi mirositor. Numai o poartă
inchisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului —
un proverb cu literele striimbe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă
chiar pentru ingeri.
Insă oare de ce omul nu gustă vreo fericire ! Vecinie semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa
mintea lui Dan, vană-i era căutarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea răiminea mută la intrebările lui.
Şi cu toate acestea in fiece noapte de repeta acest vis, in fiece noapte el imbla cu Măria in lumea solară a cerurilor. Şi de cite ori imbiau, el işi lua cu el in visul său cartea lui Zoroastru şi căuta in ea
dezlegarea intrebărei.In van ingerii, ce treceau ducind in poalele lor rugăciunile muritorilor, se uitau
semnificativ la el ; in van unul ii spuse lin, apleeindu-se la ureche-i : „De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate
veni in minte ?"
Altul : „De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului ? Nu-i cu putinţă." Dar ceea ce-i
părea ciudat era că, de cite ori ii trecea prin minte ca ingerii să meargă după voia lui, ei intr-adevăr,
fără să le-o zică, ii implineau alintind ginidirile. El nu-işi putea explica această armonie prestabilită
intre gandirea lui proprie şi viaţa cetelor ingereşti.
— Nu vezi tu, Mario, că tot ce gindesc eu ingerii implinesc in clipă ?
Ea ii astupă gura cu mina. Apoi ii şoipti lla ureche :
— Cind plouă, toate grinele cresc ; cind Dumnezeu vrea, tu gindeşti ceea ce gindesc ingerii.
In zadar. Mintea Iui era preocupată şi privirile ochilor lui mari erau aţintate asupra acelei porţi vecinie inchise.
— Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui inger, ce trecea.
— Dacă nu-l ai in tine, nu există pentru tine, şi in zadar il cauţi, zise ingerul serios.
Odată el işi simţi capul plin de cintece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci,
clare, in mintea lui imbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor ; ingerii ce treceau suriziind pe
lingă el inginau cantările ce lui ii treceau prin minte. in 'haine de argint, frunţi ca ninsoarea, cu ochii
albaştri, care luceau intunecat in lumea cea solară, cu sinuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii
cei frumoşi, cu capete şi umere inundate de plete ; iar un inger, cel mai frumos ce l-a văzut in solarul
lui vis, cinta din arfă un cintec atit de cunoscut... notă cu notă el il prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cintecului. Numai semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea.
„Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cintă ei ceea ce gindesc
eu ?...
Oare nu se mişcă lumea, cum voi eu ?" El stranse c-o intunecată durere pe Măria la inima lui. Hurmuzul pămantului ardea in isalba ei de .mărgăritare... „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne..." Vauuum !
Sunetul unui clopot urieşesc — moartea mărei, căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăsnit şi afundat in nemărginire. Riuri de fulgere il urmăreau, popoare de tunete bătrine, vuirea nemărginirei, ce tremura mişcată... „O, gind nefericit!" aiuri el. Spasmotic ţinea in mina lui cartea lui Zoroas-tru, instinctiv rupse mărgeaua pămintului de la gitul Măriei. Ea cădea din braţele lui... ca o salcie neguroasă ce-şi intindea crengile spre el, şi striga căzind :
— Dane ! ce m-ai făcut pe mine ? Şi un glas răsună in urmă-i :
— Nefericite, ce ai indrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba intreagă !...

Rupt ca de-un magnet in nemărginire, el cădea ca fulgerul, intr-o clipă cale de-o mie de ani. Deodată
intunericul dimprejurul lui deveni liniştit, negru-imort, fără sunet .şi fără lumină. El deschise cartea,
aruncă mărgeaua şi incepu a ceti.
Mărgeaua cădea luminoasă prin intuneric şi se desfăşura din ce in ce.
Din ce in ce mai mare, mai mare — se lumina — pină o văzu departe asemenea unei lune... şi el
cobora cu cartea sub mană... nourii groşi, s-apropie de pămant, deja vedea culmile strălucite ale unui
oraş, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi... şi işi deschise ochii.
El se scutură oarecum din somn. Soarele se inălţa, ca un glob de aur arzător pe un cer adinc albastru ;
grădina dedesubtul feres-tei, in care adormise Dionis, era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie, florile improspătate ridicau in soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi
zadarnice lacrime. In casa de peste drum perdelele albe erau incă lăsate, prin aleile gradinei ei vişinii
şi cireşii infloriţi, salciimii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite intr-o viorie şi melancolică umbră.
Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea
omenească ? Perdeaua de vis-â-vis se dete puţin intr-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de copilă. Ridea.
„Măria !" şopti el cu inima stransă.


Finalul este ambiguu dupa revenirea in existenta lui Dionis amesteca personajele cu cele din existenta calugarului.
Fata de vizavi il crede bolnav si se ocupa de ingfrijirea lui, Tatal fetei recunoaste tabloul din perete ca fiind al unei persoane bogate si il repune in drepturi
si au trait fericiti pina la adinci batrineti

Finalul sau epilogul arata asa ...

Două vorbe conclusive. Cine este omul adevărat al acestor intimplări : Dan, ori Dionis ? Mulţi din
lectorii noştri vor fi căutat cheia intimplărilor lui in lucrurile ce-l incunjurau ; ei vor fi găsit elementele
constitutive a vieţii lui sufleteşti in realitate : Ruben e Riven ; umbra din părete, care joacă un rol atit
de mare, e portretul cu ochii albaştri ; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi indemnaţi a
numi o idee fixă ; in fine, cu firul cauzalităţii in mană, mulţi vor gindi a fi ghicit sensul intimplărilor
lui,. reducindu-le la simple vise ia unei imaginaţii bolnave.
Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea. Nu cumva indărătul culiselor vieţei e un regizor, a cărui existenţă
n-o putem explica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi, cari voind a reprezenta o armată
mare trec pe scenă, incunjură fondalul şi reapar iarăşi ? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate, ce dispare intr-o companie veche spre a reapare in una noua, armată mare pentru individul constituit in spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiaşi actorii, deşi piesele sunt altele ? E drept că după fondal nu suntem in stare a vede. Şi nu s-ar pute ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este ?
Nu ezităm de-a cita cateva pasage dintr-o epistolă a lui Theophile Gautier, care colorează oarecum
ideea aceasta : Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născind şi de aceea căutăm adevărata
noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi in felul acesta se simt ca exilaţi in oraşul lor, străini lingă căminul
lor şi munciţi de-o nostalgie inversă... Ar fi uşor a insemna nu numai ţara, dar chiar şi secolul în care
ar fi trebuit sa se petreacă existenţa lor cea adevărata... imi pare c-am trăit odată in Orient, şi cind in
vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost
intotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat.