Paulo Coelho

Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea..., din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998).
Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea.

Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.

Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt.
O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.

Paulo Coelho
Buenos Aires, august 2000

NOTA AUTORULUI
Pe cînd vizita o insulă, un misionar spaniol se întîlni cu trei preoţi
azteci.
— Cum vă rugaţi? – întrebă părintele.
— Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –.
Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi sîntem trei. Miluieşte-ne pe noi."
— Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga
pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.
Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi-şi văzu mai departe de drumul
său de evanghelizare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania,
îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei
preoţi pe mal şi le făcu semn cu mîna.
În aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.
— Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie –. Mai
învaţă-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o
mai putem aduce aminte!
— Nu contează – zise misionarul, văzînd minunea. Şi-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.
Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La rîul
Piedra am şezut şi-am plîns.

Rareori ne dăm seama că sîntem împresuraţi de Extraordinar.
Miracolele se întîmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată
drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă sîntem învăţaţi că există
formule şi reguli pentru a ajunge pînă la Dumnezeu, nu luăm seama la
nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.

Călugărul Thomas Merton spunea:
„Viaţa spirituală se reduce la dragoste.
Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva.
Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte.
Asta nu are nimic de a face cu iubirea.
A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scînteia lui Dumnezeu."
Fie ca plînsul lui Pilar la rîul Piedra să ne călăuzească pe drumul acestei comuniuni.
PAULO COELHO

Voi prezenta in cele ce urmeaza largi pasaje din Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns prima din trilogia prezentata.
Cartea se citeste pe nerasuflate, te captiveaza de la prima pagina si te tine prizonier pina la sfirsit. E o detentie fascinanta, o asceza care te imbogateste spiritual.

LA RÎUL PIEDRA
... am şezut şi-am plîns. Legenda povesteşte că tot ce cade în apele
acestui rîu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele
din albia lui. Ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea
de-a azvîrlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici
dor, nici amintiri.

Toate poveştile de dragoste sînt la fel.
Ne petrecusem copilăria şi adolescenţa împreună. Apoi, el a plecat, aşa
cum pleacă toţi băieţii din oraşele mici. A spus că avea să cunoască lumea,
că visele lui se înfiripau dincolo de cîmpiile din Soria.
Cîţiva ani n-am mai avut veşti de la el. Din cînd în cînd primeam cîte o
scrisoare, dar nimic mai mult – pentru că el nu s-a mai întors niciodată în
pădurile şi pe străzile copilăriei noastre.
Cînd mi-am isprăvit studiile, m-am mutat la Zaragoza – şi am
descoperit că el avusese dreptate. Soria era un oraş mic şi singurul ei poet
faimos spusese că drumul e făcut ca să umbli pe el. M-am înscris la o
facultate şi mi-am găsit un iubit. Am început să învăţ ca să obţin o bursă,
care nu mai venea. Am muncit ca vînzătoare, mi-am plătit studiile, am fost
respinsă la concursul public, m-am despărţit de prietenul meu.
Între timp, scrisorile de la el începuseră să-mi vină mai des – şi mă
simţeam invidioasă pe timbrele din atîtea ţări străine. El era prietenul mai în
vîrstă, care ştia tot, străbătea lumea, prindea aripi – pe cînd eu mă
străduiam să prind rădăcini.
De la o vreme, scrisorile lui începuseră să vorbească despre Dumnezeu
şi-mi veneau dintr-un acelaşi loc din Franţa. Într-una din ele, îşi mărturisea
dorinţa de a intra într-un seminar şi de a-şi închina viaţa rugăciunii. I-am
scris şi eu şi l-am rugat să mai aştepte un pic, să-şi trăiască niţel mai mult
libertatea înainte de a se angaja în ceva atît de serios.
Cînd mi-am recitit scrisoarea, m-am decis să o rup: ce drept aveam eu
să vorbesc despre libertate sau angajare? El ştia ce înseamnă lucrurile
astea, nu eu.
Într-o bună zi am aflat că ţinea conferinţe. Am rămas surprinsă, fiindcă
era prea tînăr ca să poată da lecţii altora. Dar acum două săptămîni mi-a
trimis o carte poştală în care-mi spunea că avea să vorbească pentru un mic
grup de la Madrid şi mă ruga să particip şi eu.
Am călătorit patru ore, de la Zaragoza la Madrid, deoarece voiam să-l
revăd. Voiam să-l aud. Voiam să stau cu el într-un bar, să ne amintim de
vremurile cînd ne ţineam împreună de şotii şi credeam că lumea e prea mare
ca să poată fi străbătută.

Sîmbătă, 4 decembrie 1993
Conferinţa se ţinea într-un loc mai oficial decît îmi închipuisem şi era mai multă lume decît mă aşteptam. N-am înţeles cum de era posibil aşa ceva.
„Se vede că a devenit celebru", m-am gîndit. Nu-mi spusese nimic în
scrisorile lui. Am vrut să stau de vorbă cu persoanele prezente, să întreb ce
făceau acolo, dar n-am avut curaj.
Am rămas surprinsă cînd l-am văzut intrînd. Părea diferit de ştrengarul
pe care-l cunoscusem –, dar, evident, în unsprezece ani oamenii se schimbă.
Era mai frumos şi ochii îi străluceau.
— Ne restituie ceea ce ne aparţine – zise o femeie de lîngă mine.
Fraza suna ciudat.
— Ce ne restituie?
— Ceea ce ne-a fost furat. Religia.
— Nu, nu ne restituie nimic – zise o femeie mai tînără, aşezată la
dreapta mea –. Ei nu ne pot restitui ceva ce ne aparţine de mult.
— Şi atunci ce căutaţi aici? – întrebă, iritată, prima femeie.
— Vreau să-l ascult. Vreau să văd cum gîndesc, pentru că ne-au ars
cîndva pe rug şi o mai pot face încă o dată.
— El nu e decît o voce izolată – zise femeia –. Face şi el ce poate.
Tînăra afişă un zîmbet ironic şi puse capăt conversaţiei.
— Pentru un seminarist, e o atitudine curajoasă – continuă femeia,
privindu-mă de astă dată pe mine şi căutîndu-mi sprijinul.
Eu nu înţelegeam nimic, am rămas tăcută şi femeia a renunţat. Tînăra
de lîngă mine îmi făcu semn cu ochiul – ca şi cum i-aş fi fost aliată.
Eu însă tăceam din alt motiv. Mă gîndeam la cele spuse de doamna
aceea.
„Seminarist?"
Imposibil. Mi-ar fi spus-o.
Începu să vorbească, dar eu nu mă puteam concentra. „Ar fi trebuit să
mă îmbrac mai frumos", gîndeam eu, fără să pricep de ce eram atît de
preocupată. Mă observase în rîndurile asistenţei, iar eu încercam să-i
descifrez gîndurile: oare cum arătam? Ce deosebire este între o fată de
şaptesprezece şi o femeie de douăzeci şi nouă de ani?
Vocea îi era la fel. Felul de a vorbi însă i se schimbase mult.

Trebuie să riscăm. Vom înţelege pe deplin minunea vieţii doar cînd vom
lăsa să se întîmple imprevizibilul.
În fiecare zi Dumnezeu ne dă – o dată cu soarele – o clipă în care ar fi cu
putinţă să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. În fiecare zi încercăm să ne
prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi
esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine. Dar cine îşi examinează
cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul
în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de
prînz, într-unul din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest
moment există – un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne
îngăduie să facem minuni.
Fericirea e uneori o binecuvîntare – dar de obicei e o cucerire. Momentul
magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea
viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem
să înfruntăm multe deziluzii – totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor,
vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.
Vai de cine se teme să-şi asume riscurile. Acesta poate că nu va avea
niciodată parte de decepţii, nu va avea deziluzii şi nici nu va suferi precum
aceia care au un vis de urmărit. Dar cînd va privi în urmă – pentru că
totdeauna privim în urmă – îşi va auzi inima spunîndu-i: „Ce ai făcut cu
minunile pe care Dumnezeu le-a semănat în zilele tale? Ce-ai făcut cu talanţii
pe careţi i-a încredinţat Stăpînul tău? I-ai îngropat adînc într-o pivniţă pentru
că ţi-a fost frica să nu-i pierzi. Atunci asta ţi-e moştenirea: certitudinea că ţi-ai
irosit viaţa."
Vai de cel căruia îi e dat să audă vorbele astea. Căci atunci va crede în
minuni, dar momentele magice din viaţa lui vor fi trecut de mult.


Asistenţa l-a înconjurat de îndată ce a terminat de vorbit. Am aşteptat,
întrebîndu-mă ce impresie îşi va face despre mine după atîţia ani. Mă
simţeam parcă un copil – nesigură, încordată, pentru că nu-i cunoşteam pe
noii lui prieteni, geloasă, pentru că le acorda mai multă atenţie celorlalţi
decît mie.
Şi, în fine, s-a apropiat. S-a înroşit şi, dintr-o dată, n-a mai fost
bărbatul care spunea lucruri importante; redevenise ştrengarul care se
ascundea cu mine prin schitul de la San Saturio şi vorbea despre visele lui
de a străbate lumea – în timp ce părinţii noştri cereau ajutorul poliţiei,
crezînd că ne înecasem în rîu.
— Bună, Pilar – zise el.
L-am sărutat. Aş fi putut să-i spun cîteva cuvinte de apreciere. Aş fi
putut spune că mă simţeam obosită în mijlocul atîtor oameni. Aş fi putut
face vreun comentariu glumeţ despre copilăria noastră şi despre mîndria pe
care o simţeam văzîndu-l acolo, admirat de ceilalţi.
Aş fi putut să-i explic că trebuia să alerg ca să prind ultimul autobuz de
noapte către Zaragoza.
Aş fi putut. Nu vom ajunge niciodată să înţelegem semnificaţia acestor
vorbe. Căci în toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut
întîmpla, dar pînă la urmă nu s-au întîmplat. Există clipe magice care trec
neobservate şi – brusc – mîna destinului ne schimbă universul.
Aşa ceva s-a întîmplat în clipa aceea. În locul tuturor lucrurilor pe care
le-aş fi putut face, am spus cîteva cuvinte care, o săptămînă mai tîrziu, m-au
adus aici, pe malul acestui rîu, şi m-au determinat să scriu rîndurile
acestea.
— N-am putea să bem o cafea? – am zis eu.
Iar el, întorcîndu-se către mine, a acceptat mîna pe care i-o întindea
destinul.
— Am mare nevoie să stau de vorbă cu tine. Mîi-ne am o conferinţă la
Bilbao. Hai, sînt cu maşina.
— Trebuie să mă întorc la Zaragoza – am răspuns eu, fără a şti că era
ultima mea şansă.
Dar, într-o fracţiune de secundă, poate fiindcă redevenisem copil, poate
fiindcă nu noi sîntem cei care ne scriem cele mai bune momente din viaţă,
i-am spus:
— E sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Pot să te însoţesc pînă la
Bilbao şi să mă întorc de acolo acasă.
Întrebarea despre „seminarist" îmi stătea pe vîrful limbii.
— Vrei să mă întrebi ceva – zise el, observîndu-mi expresia.
— Da – am încercat eu să mă prefac –. Înainte de conferinţă, o femeie a
spus că îi înapoiezi ceea ce îi aparţinea.
— Nimic important.
— Pentru mine e important. Nu ştiu nimic despre viaţa ta, sînt
surprinsă cînd văd atîta lume aici.
El rîse şi se întoarse din nou ca să le dea atenţie şi celorlalţi.
— Stai – am zis eu, prinzîndu-l de braţ –. Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Nimic prea interesant pentru tine, Pilar.
— Oricum, vreau să ştiu.
Respiră adînc şi mă conduse într-un colţ al încăperii.
— Toate cele trei mari religii monoteiste – iudaismul, catolicismul,
islamismul – sînt masculine. Preoţii sînt bărbaţi. Bărbaţii păzesc dogmele şi
fac legile.
— Asta a vrut să spună doamna aceea?
El şovăi o clipă. Dar răspunse:
— Că am o viziune diferită despre lucruri. Că eu cred în chipul feminin
al lui Dumnezeu.
Am răsuflat uşurată; femeia se înşelase. El nu putea fi seminarist,
deoarece seminariştii nu au o viziune diferită asupra lucrurilor.
— Mi-ai explicat foarte bine – i-am răspuns.
Tînăra care-mi făcuse cu ochiul mă aştepta la uşă.
— Ştiu că aparţinem aceleiaşi tradiţii – zise ea –. Mă cheamă Brida.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti – am răspuns eu.
— Ba ştii, nici vorbă – rîse ea.
M-a luat de braţ şi am ieşit împreună înainte ca eu să fi apucat a-i da
vreo explicaţie. Noaptea era foarte rece şi nu prea ştiam ce să fac pînă a doua
zi de dimineaţă.
— Unde mergem? – am întrebat-o.
— La statuia Zeiţei – a fost răspunsul.
— Trebuie să găsesc un hotel ieftin pentru la noapte.
— Îţi arăt unul după aceea.
Preferam să ne aşezăm într-o cafenea, să mai stăm puţin de vorbă, să
aflu tot ce se putea despre el. Dar nu voiam să mai discut cu ea; am lăsat-o
să mă conducă pe Paseo de Castellana, profitînd ca să mai văd Madridul
după atîţia ani. La mijlocul bulevardului, ea se opri şi arătă spre cer.
— Uite-o acolo – zise ea.
Luna plină strălucea printre crengile desfrunzite ale copacilor.
— E frumoasă – am zis.
Ea însă nu mă asculta. Şi-a desfăcut braţele în formă de cruce, cu
palmele întoarse în sus, şi a rămas aşa, contemplînd luna.
„În ce m-am băgat", am gîndit în sinea mea.
„Am venit să asist la o conferinţă, m-am pomenit pe Paseo de
Castellana cu nebuna asta şi mîine mă duc la Bilbao."
— O, tu, oglindă a Zeiţei Pămîntului – zise tînăra, ţinîndu-şi ochii
închişi –. Învaţă-ne pe noi puterea noastră şi fă ca bărbaţii să ne înţeleagă.
Născîndu-te, strălucind, murind şi înviind în cer, tu ne-ai arătat ciclul
nostru de la sămînţă la fruct.
Tînăra îşi întinse braţele către cer şi rămase o bună bucată de vreme în
poziţia asta. Trecătorii priveau şi rîdeau, dar ea nu-şi dădea seama; de ruşine
muream însă eu, pentru că stăteam lîngă ea.
— Trebuia să fac asta – zise ea, după o plecăciune adîncă în faţa lunii –.
Ca să ne apere Zeiţa.
— Ce vrei să spui, în definitiv?
— Exact ce a spus şi prietenul tău, numai că în cuvinte adevărate.
Mi-a părut rău că nu dădusem atenţie conferinţei. Eram incapabilă la
drept vorbind să spun despre ce vorbise.
— Noi cunoaştem chipul feminin al lui Dumnezeu – zise tînăra cînd
ne-am reluat plimbarea –. Noi, femeile, cele care o înţelegem şi o iubim pe
Marea Mamă. Ne-am plătit ştiinţa cu persecuţiile şi rugurile, dar am
supravieţuit. Şi acum îi înţelegem misterele.
Rugurile. Vrăjitoarele.
Am privit-o cu mai multă atenţie pe femeia de lîngă mine. Era
frumoasă, părul blond îi ajungea pînă la talie.
— În timp ce bărbaţii plecau la vînătoare, noi rămîneam în peşteri, în
pîntecele Mamei, îngrijindu-ne copiii – continuă ea –. Acolo am primit toată
învăţătura Marii Mame.
Bărbatul trăia în plină mişcare, în timp ce noi rămîneam în pîntecele
Mamei. Asta ne-a permis să observăm că seminţele se transformau în plante
şi le-am spus-o şi bărbaţilor noştri. Noi am făcut prima pîine şi i-am hrănit.
Am modelat primul vas pentru ca ei să bea din el. Şi tot noi am înţeles ciclul
creaţiei, pentru că trupul nostru repeta ritmul lunii.
Brusc, s-a oprit:
— Uite-o.
Am privit. În mijlocul unei pieţe înconjurate de trafic din toate părţile,
se înălţa o fîntînă. În centrul fîntînii, o sculptură reprezenta o femeie într-un
car tras de lei.
— Este Piaţa Cibeles – am spus eu, vrînd să arăt că cunoşteam
Madridul. Mai văzusem statuia aceea în duzini de cărţi poştale ilustrate.
Ea însă nu mă asculta. Era în mijlocul arterei de circulaţie, încercînd să
se strecoare prin trafic.
— Hai pînă acolo! – striga ea, făcîndu-mi semne dintre maşini.
M-am hotărît să ajung pînă la ea ca să o întreb de adresa unui hotel.
Nebunia ei începea să mă obosească şi simţeam nevoia să dorm.
Am ajuns la fîntînă aproape în acelaşi timp, eu cu inima gata să-mi
sară din piept, iar ea cu un surîs pe buze.
— Apa! – zicea ea –. Apa este manifestarea ei!
— Te rog, îmi trebuie adresa unui hotel ieftin.
Ea îşi cufundă mîinile în fîntînă.
— Fă şi tu la fel – îmi spuse ea –. Atinge apa cu mîinile.
— N-are nici un rost. Dar nu vreu să te deranjez. Mă duc să caut un
hotel.
— Doar o clipă.
Fata scoase din geantă un mic fluier şi începu să cînte. Muzica avu
parcă un efect hipnotic: zgomotul traficului se îndepărtă şi inima mi se linişti.
M-am aşezat pe ghizdul fîntînii, ascultînd sunetele apei şi ale flautului,
cu ochii ţintă la luna plină de deasupra capetelor noastre. Ceva îmi spunea –
deşi nu înţelegeam prea bine – că acolo era ceva din natura mea de femeie.
Nu ştiu cît timp a cîntat. Cînd a terminat, s-a întors cu faţa către
fîntînă.
— Cibele – spuse ea –. Una din manifestările Marii Mame. Ea
guvernează recoltele, hrăneşte oraşele, îi redă femeii rolul de preoteasă.
— Cine eşti? – am întrebat-o –. De ce mi-ai cerut să te însoţesc?
Ea se întoarse către mine.
— Sînt ce vezi că sînt. Fac parte din religia Terrei.
— Ce vrei de la mine? – am insistat.
— Pot să-ţi citesc în ochi. Pot să-ţi citesc în inimă. Eşti pe punctul de a
te îndrăgosti. Şi de a suferi.
— Eu?
— Ştii ce vreau să spun. L-am văzut cum se uita la tine. Te iubeşte.
Femeia aia era nebună.
— De-asta ţi-am cerut să vii cu mine – continuă ea –. Fiindcă el e
important. Deşi spune prostii, cel puţin o recunoaşte pe Marea Mamă. Nu-l
lăsa să se piardă. Ajută-l.
— Nu ştii ce spui. Ai luat-o razna cu fanteziile dumitale – i-am spus eu,
croindu-mi iarăşi drum printre maşini şi jurînd să nu mă mai gîndesc niciodată
la vorbele acelei femei.

Duminică, 5 decembrie 1993

Ne-am oprit ca să luăm o cafea.
— Viaţa te-a învăţat multe lucruri – am spus eu, încercînd să leg
conversaţia.
— M-a învăţat că putem învăţa, m-a învăţat că ne putem schimba – a
răspuns el –. Chiar dacă pare imposibil.
Închidea discuţia. Nici nu prea discutasem de fapt în timpul celor două
ore de drum pînă la barul acela de lîngă şosea.
La început, încercasem să evoc amintiri din copilăria noastră, dar el nu
manifestase altceva decît un interes politicos. Nici măcar nu mă asculta, îmi
punea întrebări despre lucruri pe care i le spusesem deja.
Ceva nu mergea. Poate că timpul şi distanţa îl îndepărtaseră pentru
totdeauna de lumea mea. „El vorbeşte despre clipe magice", am gîndit eu.
„Ce-i pasă lui de cariera pe care şi-o făcuseră Carmen, Santiago sau Maria?"
Universul lui era altul, Soria rămînea doar o amintire îndepărtată –
încremenită în timp, cu prietenii din copilărie tot copii, şi cu bătrînii tot vii şi
toţi făcînd exact ce făceau şi acum douăzeci şi nouă de ani.
Am început să regret drumul cu maşina lui. Cînd a schimbat iar
subiectul, în timp ce ne beam cafeaua, m-am hotărît să nu mai insist.
Ultimele două ore pînă la Bilbao fuseseră un chin. El se uita înainte, la
drum, eu mă uitam pe geam, şi nici unul dintre noi nu putea ascunde indispoziţia
care se instalase. Maşina de închiriat nu avea radio şi, în lipsa lui,
nu ne-a rămas decît să ne suportăm tăcerea.
— Să întrebăm unde e autogara – am zis eu, de îndată ce am ieşit de pe
autostradă.
— E o linie regulată pînă la Zaragoza.
Era ora siestei, pe străzi era puţină lume. Am trecut pe lîngă un domn,
pe lîngă o pereche de tineri, dar el n-a oprit ca să se intereseze.
— Ştii unde este? – l-am întrebat după un timp.
— Ce să fie?
Continua să nu asculte ce-i spuneam.
Brusc, am auzit tăcerea. Ce să vorbească el cu o femeie care nu se
aventurase niciodată în lumea largă? Ce haz avea să stea alături de o fiinţă
căreia îi e frică de necunoscut, care preferă o slujbă sigură şi un mariaj
convenţional? Eu – biata de mine – vorbeam despre aceiaşi prieteni din
copilărie, despre amintirile prăfuite dintr-o localitate neînsemnată. Era
singurul meu subiect.
— Poţi să mă laşi chiar aici – am zis eu cînd am ajuns într-un loc ce
părea a fi centrul oraşului. Încercam să fiu naturală, dar mă simţeam
idioată, infantilă şi tristă.
N-a oprit maşina.
— Trebuie să iau autobuzul ca să mă-ntorc la Zaragoza – am insistat.
— N-am fost niciodată aici. Nu ştiu unde îmi e hotelul. Nu ştiu unde se
ţine conferinţa. Nu ştiu unde o fi autogara.
— Nu-i nimic, nu-ţi face griji.
A redus viteza, dar a continuat să conducă.
— Mi-ar face plăcere... – zise el.
De două ori n-a reuşit să-şi termine fraza. Îmi închipuiam ce i-ar fi
făcut plăcere: să-mi mulţumească pentru companie, să trimită salutări
vechilor prieteni şi, în felul acesta, să atenueze senzaţia aceea dezagreabilă.
— Mi-ar face plăcere să mă însoţeşti la conferinţa de astă-seară – spuse
el în sfîrşit.
Am încremenit. Încerca poate să cîştige timp ca să compenseze tăcerea
jenantă din timpul călătoriei.
— Mi-ar face mare plăcere să fii cu mine – repetă el.
Poate că sînt o provincială, fără o viaţă plină de evenimente mari pe
care să le povestesc, fără strălucirea şi prestanţa femeilor de la oraş. Dar
viaţa de provincie, chiar dacă nu te face o femeie elegantă sau de lume, te
învaţă cum să asculţi o inimă – şi să-i pricepi instinctele.
Spre surprinderea mea, instinctul îmi spunea că el era sincer.
Am răsuflat uşurată. Evident că n-aveam să rămîn la conferinţă, dar cel
puţin prietenul meu drag părea să se fi întors, lăsîndu-mă părtaşă la
aventurile lui, împărtăşindu-mi temerile şi biruinţele sale.
— Mulţumesc pentru invitaţie – am răspuns –. Dar n-am bani de hotel
şi trebuie să mă întorc la învăţătura mea.
— Am eu ceva bani. Poţi sta cu mine în cameră. Cerem două paturi
separate.
Am observat că începuse să transpire, cu tot frigul. Inima mea a
început să dea semnale de alarmă pe care nu le puteam identifica. Senzaţia
de bucurie de adineauri a fost înlocuită de o imensă confuzie.
A oprit deodată maşina şi m-a privit drept în ochi.
Nimeni nu reuşeşte să mintă, nimeni nu reuşeşte să ascundă ceva cînd
priveşte drept în ochi.
Şi orice femeie cu un minimum de sensibilitate izbuteşte să citească în
ochii unui bărbat îndrăgostit. Mi-am adus numaidecît aminte de cuvintele
femeii blonde de la fîntînă.
Nu era posibil. Dar era adevărat.
În viaţa mea nu mă gîndisem niciodată, dar niciodată, că, după atîta
timp ar mai fi putut ţine minte. Eram copii, trăiam unul lîngă altul şi descopeream
lumea mînă-n mînă. Eu l-am iubit – dacă un copil poate înţelege
ce înseamnă dragostea. Dar toate astea se întîmplaseră demult – în altă
existenţă, cînd inocenţa lasă inima deschisă la tot ce e mai bun în viaţă.
Acum eram adulţi şi responsabili. Lucrurile din copilăriei nu erau decît
lucruri din copilărie.
M-am întors ca să-l privesc în ochi. Nu-mi venea sau nu reuşeam să
cred.
— Mai am doar conferinţa asta şi apoi urmează vacanţa de Neprihănita
Zămislire. Trebuie să merg la munte – continuă el –. Trebuie să-ţi arăt ceva.
Bărbatul strălucit, care vorbea de clipele magice, stătea acolo în faţa
mea – purtîndu-se cum nu se poate mai anapoda. Avansa prea repede, era
nesigur, făcea propuneri confuze.
Am deschis portiera, am ieşit şi m-am rezemat de maşină. Priveam
bulevardul aproape pustiu. Mi-am aprins o ţigară şi-am căutat să nu mă
mai gîndesc la nimic. Puteam să-mi ascund intenţiile, să mă fac că nu
înţeleg – puteam încerca să mă conving că nu era vorba decît de o propunere
făcută de un prieten unei prietene din copilărie. Călătorise pesemne prea
mult şi începuse să confunde lucrurile.
Pesemne exageram eu însămi.
A coborît din maşină şi a venit lîngă mine.
— Mi-ar plăcea să rămîi la conferinţa de astă-seară – spuse el încă o
dată –. Dar dacă nu poţi, te înţeleg.
Aşa deci. Lumea făcuse o rotaţie completă şi a-cum se întorcea la locul
ei. Nu era nimic din ce credeam – iată că el nu mai insista, era gata să mă
lase să plec. Bărbaţii îndrăgostiţi nu se comportă niciodată în felul ăsta.
M-am simţit stupidă şi uşurată în acelaşi timp. Da, mai puteam să
rămîn, cel puţin încă o zi. Am putea cina împreună şi ne-am ameţi niţel –
lucru pe care nu-l făcusem niciodată în copilărie. Era o bună ocazie să uit
prostiile la care mă gîn-disem cu cîteva clipe mai devreme, un bun prilej ca
să spargem gheaţa care ne însoţise încă de la Madrid.
O zi n-avea nici o importanţă. Cel puţin voi avea ceva de povestit
prietenelor mele.
— Paturi separate – am zis în glumă –. Şi plăteşti tu cina, fiindcă eu tot
mai sînt studentă şi la vîrsta asta. N-am bani.
Ne-am dus bagajele în camera de la hotel şi am coborît ca să mergem pe
jos pînă la sala unde se ţinea conferinţa. Am ajuns repede şi am intrat într-o
cafenea.
— Vreau să-ţi dau ceva – zise el, întinzîndu-mi un săculeţ roşu.
L-am deschis imediat. Înăuntru, un medalion vechi şi ruginit – cu
Maica Domnului a Milostivirilor pe o parte şi Sfînta Inimă a lui Isus pe
cealaltă.
— Era al tău – spuse el, văzîndu-mi figura surprinsă.
Inima mea începu din nou să dea semnale de alarmă.
— Într-o zi – era o toamnă ca acum şi noi să tot fi avut vreo zece ani –
şedeam cu tine în piaţa cu stejarul cel mare.
— Urma să-ţi spun un lucru pe care-l repetasem săptămîni de-a rîndul.
Nici nu începusem bine şi tu mi-ai spus că-ţi pierduseşi medalionul în
sihăstria de la San Saturio şi m-ai rugat să mă duc acolo şi să-l caut.
Îmi aminteam. O, Doamne, îmi aminteam.
— L-am găsit. Dar cînd m-am întors în piaţă, îmi pierise curajul de a-ţi
spune ceea ce repetasem – continuă el.
Mi-am făgăduit atunci că-ţi voi înapoia medalionul doar cînd voi putea
să-ţi spun toată propoziţia pe care începusem să o rostesc atunci, acum
aproape douăzeci de ani. Mult timp am încercat să uit, dar propoziţia era
mereu prezentă. Nu mai pot trăi cu ea.
Îşi puse cafeaua pe masă, îşi aprinse o ţigară şi rămase mult timp cu
privirile în tavan. Apoi se întoarse către mine.
— Propoziţia e foarte simplă – zise el.
Te iubesc.

Uneori sîntem stăpîniţi de un simţămînt de tristeţe pe care nu izbutim să
ni-l controlăm, spunea el. Ne dăm seama că momentul magic al zilei a trecut şi
noi nu am făcut nimic. Viaţa îşi ascunde atunci magia şi arta.
Trebuie să-l ascultăm pe copilul care am fost cîndva şi care încă există în
noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să-i înăbuşim plînsul,
dar glasul nu i-l putem reduce la tăcere.
Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie
copiii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor.
Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu
inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

Există multe feluri de a te sinucide. Cei care încearcă să ucidă trupul
încalcă legea lui Dumnezeu. Cei care încearcă să ucidă sufletul încalcă şi ei
legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor sare mai puţin în ochii oamenilor.

Să dăm atenţie celor spuse de copilul pe care îl mai adăpostim în inimă.
Să nu ne ruşinăm de el. Să nu-l lăsăm pradă fricii, deoarece copilul acesta e
singur şi nu este aproape niciodată auzit.
Trebuie să-i îngăduim ca uneori să ne ţină el hăţurile existenţei.
Copilul acesta ştie că fiecare zi e diferită de celelalte.
Să facem astfel încît el să se simtă din nou iubit. Trebuie să-l facem să se
simtă bine – chiar dacă ar însemna să acţionăm altfel de cum sîntem
obişnuiţi, chiar dacă asta ar apărea ca o sminteală în ochii celorlalţi.
Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu.
Dacă-i vom da ascultare copilului pe care-l purtăm în suflet, ochii
noştri vor reîncepe să strălucească. Dacă nu vom pierde contactul cu acest
copil, nu vom pierde contactul cu viaţa.

Culorile din jurul meu au început să fie mai vii; am simţit că vorbeam
mai tare şi făceam mai mult zgomot cînd îmi puneam paharul la loc pe masă.
Un grup de vreo zece persoane merseseră imediat după conferinţă să
cineze. Vorbeam toţi în acelaşi timp şi eu surîdeam – surîdeam pentru că era
o noapte deosebită. Prima noapte de mulţi ani pe care nu o planificasem.
Ce bucurie!

Cînd m-am hotărît să mă duc la Madrid, îmi ţineam sentimentele şi
acţiunile sub control. Din-tr-o dată, totul se schimbase. Eram acolo – într-
un oraş unde nu mai păşisem niciodată, deşi era situat la mai puţin de
trei ore de oraşul meu natal. Şedeam la masa aceea unde cunoşteam o
singură persoană – şi toţi vorbeau cu mine ca şi cum m-ar fi cunoscut de
mult. Eram uimită şi că puteam să conversez, să beau şi să mă distrez cu ei.

Mă aflam acolo fiindcă – dintr-o dată – viaţa m-a abandonat Vieţii. Nu
eram încercată de vinovăţie, teamă sau ruşine. Pe măsură ce stăteam mai
mult timp aproape de el – şi-l ascultam vorbind – mă încredinţam că avea
dreptate: există momente în care e nevoie să-ţi asumi şi riscuri, să faci paşi
nebuneşti.

„Stau zile-n şir în faţa cărţilor şi caietelor, făcînd un efort
supraomenesc ca să-mi cumpăr propria-mi sclavie", gîndeam eu. „De ce
vreau postul acela? Cum oare mă va îmbogăţi el ca fiinţă umană sau ca
femeie?"

Nimic. Nu mă născusem ca să-mi petrec restul vieţii în spatele unei
mese, ajutîndu-i pe judecători să-şi rezolve procesele.
„Nu pot gîndi astfel despre viaţa mea. Va trebui să mă întorc la ea
săptămîna asta."
Trebuie să fi fost efectul vinului. La urma urmelor, cine nu munceşte
nu mănîncă.
„E un vis. O să se termine."
Cît timp însă pot prelungi visul acesta? Pentru prima dată atunci mi-a
încolţit gîndul să-l însoţesc în următoarele zile la munte. La urma urmelor,
începea o săptămîna de sărbătoare.
— Cine eşti? – m-a întrebat o femeie frumoasă care stătea cu noi la
masă.
— O prietenă din copilărie – am răspuns eu.
— Făcea aşa ceva şi pe cînd era copil? – spuse ea mai departe.
— Ce anume?
Conversaţia de la masă păru să lîncezească şi să se termine.
— Ştii – insistă femeia –. Minunile.
— Ştia şi pe atunci să vorbească bine – am răspuns eu, fără să înţeleg
ce voia să spună ea.
Au rîs toţi, inclusiv el – şi n-am priceput motivul hohotului lor de rîs.
Dar vinul mă eliberase, nu trebuia să ţin sub control tot ce se petrecea acolo.
M-am oprit, am privit şi eu în jur, am făcut un comentariu oarecare
despre un subiect ce mi-a şi ieşit din minte o clipă mai tîrziu. Şi m-am gîndit
iar la zilele de sărbătoare.

Mă simţeam bine acolo, cunoşteam oameni noi. Se discutau lucruri
serioase în mijlocul unor comentarii nostime, aveam senzaţia că iau parte la
ceea ce se întîmpla în lume. Cel puţin în seara aceea nu mai eram femeia
care asistă la viaţă prin intermediul televiziunii sau al ziarelor.
După întoarcerea la Zaragoza, ştiam că o să am multe de povestit. Dacă
aş accepta invitaţia pentru zilele Neprihănitei Zămisliri – atunci aş putea
petrece un an întreg trăind de pe urma unor amintiri proaspete.
„Avea perfectă dreptate să nu dea atenţie conversaţiei mele despre
Soria", am reflectat eu. Şi mi s-a făcut milă de mine: de ani de zile sertarul
memoriei mele păstra aceleaşi şi aceleaşi istorii.
— Mai bea puţin vin – mi-a spus un bărbat cu părul alb, umplîndu-mi paharul.
L-am băut pe tot. M-am gîndit ce puţine lucruri aş avea să le povestesc
copiilor şi nepoţilor mei.
— Contez pe tine – zise el, aşa încît să nu poată fi auzit decît de mine –.
Mergem în Franţa.
Vinul îmi dădea mai mare libertate să spun ce gîndeam.
— Doar dacă lămurim perfect un lucru – am răspuns.
— Care anume?
— Acela despre care ai vorbit înainte de conferinţă. La bar.
— Medalionul?
— Nu – i-am răspuns eu, privind u-l în ochi şi făcînd tot posibilul să par
gravă –. Ceea ce ai spus atunci.
— Discutăm mai tîrziu – zise el, schimbînd vorba.
Declaraţia de dragoste. Nu avusesem timp să discutăm despre asta, dar
ştiam că aş fi putut să-l conving că nu era nimic real.
— Dacă vrei să plec cu tine în călătorie, trebuie să mă asculţi – am spus
eu.
— Nu vreau să vorbim aici. Ne distrăm.
— Ai plecat foarte de timpuriu din Soria – am insistat –. Eu sînt doar o
legătură cu locul tău de obîrşie. Te-am adus aproape de rădăcinile tale şi
asta-ţi dă putere să mergi mai departe.
Dar asta e tot. Nu poate fi vorba de nici o dragoste.
M-a ascultat fără a spune nimic. Cineva i-a cerut părerea despre ceva şi
nu am reuşit să ne continuăm conversaţia.
„Cel puţin i-am spus limpede ce cred", mi-am spus eu în sinea mea. O
asemenea dragoste nu există decît în basme.
Căci, în viaţa reală, dragostea trebuie să fie posibilă. Chiar dacă nu-şi
află o răsplată imediată, dragostea reuşeşte să supravieţuiască doar cînd
există speranţa – oricît ar fi ea de îndepărtată – că o vom cuceri pe fiinţa iubită.
Restul e fantezie.

Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul, el şi-a ridicat paharul ca să ţină un toast:
— Pentru dragoste! – zise el.
Era şi el un pic ameţit. M-am gîndit să profit de prilej.
— Pentru cei înţelepţi, capabili să înţeleagă că unele iubiri sînt nebunii
ale copilăriei – am zis eu.
— Cine e înţelept este înţelept doar pentru că iubeşte. Şi cine e nebun e
nebun deoarece crede că poate înţelege iubirea – a răspuns el.
Ceilalţi din jurul mesei auziseră schimbul de vorbe şi în clipa
următoare s-a stîrnit o discuţie foarte însufleţită despre iubire. Toţi aveau
opinie gata formată, îşi apărau punctele de vedere cu unghiile şi cu dinţii şi
a fost nevoie de multe sticle de vin pentru ca atmosfera să se calmeze. În cele
din urmă, cineva a spus că se făcuse tîrziu şi că patronul restaurantului voia
să închidă.
— O să avem cinci zile de sărbătoare – strigă cineva de la altă masă –.
Dacă patronul vrea să închidă restaurantul, explicaţia este că voi vorbiţi
despre lucruri prea serioase!
Toţi izbucniră în rîs, mai puţin el.
— Unde ar trebui să discutăm despre lucruri serioase? îl întrebă pe
beţivul de la cealaltă masă.
— La biserică! – zise beţivul. Şi de data asta tot restaurantul izbucni într-un hohot de rîs.

El se ridică în picioare. M-am gîndit că avea să înceapă o încăierare,
pentru că toţi ne întorse-serăm la adolescenţă, cînd încăierările fac parte
integrantă din nopţile de chef – împreună cu săruturile, îmbrăţişările în
locuri interzise, muzica asurzitoare şi precipitarea.
Dar n-a făcut altceva decît să mă ia de mînă şi să se îndrepte spre uşă.
— E mai bine să plecăm – zise el –. S-a făcut tîrziu.


Plouă în Bilbao, şi plouă peste lume.
Cine iubeşte trebuie să ştie să se piardă şi să se regăsească.
El reuşeşte să echilibreze bine aceste două laturi.
E vesel, şi cîntă, pe cînd ne întoarcem la hotel.
Doar nebunii-au inventat iubirea.

Deşi mai simt în mine vinul şi culorile vii, mă echilibrez încetul cu
încetul. Trebuie neapărat să ţin situaţia sub control, pentru că vreau să
călătorim zilele astea.
Va fi uşor să fiu stăpînă pe situaţie de vreme ce nu sînt îndrăgostită.
Cine e capabil să-şi ţină inima în frîu e capabil să cucerească lumea.
Cu un trombon şi-o poezie inima-ţi fie străvezie,
zice textul unui cîntec.
„Tare mi-ar plăcea să nu-mi controlez inima", gîndesc eu. Dacă mi-aş
putea-o abandona fie şi doar la un sfîrşit de săptămînă, ploaia asta care-mi
curge pe faţă ar avea alt înţeles. Dacă ar fi uşor să iubeşti, l-aş strînge în
braţe şi cuvintele cîn-tecului ar povesti o întîmplare care ar fi întîmpla-rea
noastră. Dacă n-ar mai exista Zaragoza după zilele de sărbătoare, aş vrea ca
ameţeala băuturii să nu mai treacă niciodată, atunci aş fi liberă să-l sărut,
să-l mîngîi, să spun şi să ascult tot ce-şi spun îndrăgostiţii unul altuia.
Dar nu. Nu pot.
Nu vreau.

Hai să zburăm, iubita mea, sună cîntecul. Da, să plecăm şi să zburăm.
Dar în condiţiile puse de mine.
El încă nu ştie că răspunsul meu la invitaţia lui e „da". Fiindcă acum
sînt beată, şi sînt obosită de zilele mele identice una cu cealaltă.
Oboseala va trece însă. Şi eu voi vrea să mă întorc la Zaragoza, oraşul
unde m-am hotărît să trăiesc. Mă aşteaptă studiile mele, mă aşteaptă un
concurs public. Mă aşteaptă un soţ pe care trebuie să-l găsesc şi nu-mi va fi
greu să-l găsesc.

Mă aşteaptă o viaţă liniştită, cu copii şi nepoţi, cu buget echilibrat şi
vacanţe anuale. Nu cunosc neliniştile lui, dar le cunosc pe-ale mele. Nu am
nevoie de noi nelinişti – îmi ajung cele pe care le am acum.
N-aş putea – niciodată – să mă îndrăgostesc de unul ca el. Îl cunosc
prea bine, am trăit prea mult timp împreună, îi ştiu slăbiciunile şi spaimele.
Nu îl pot admira cum fac ceilalţi.

Ştiu că dragostea şi barajele sînt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să
se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească
întreaga construcţie – şi vine o clipă cînd nimeni nu va mai putea stăpîni forţa viiturii.
Dacă zidurile se prăbuşesc, dragostea le ia locul; nu mai contează ce
este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem
păstra lîngă noi pe fiinţa iubită – a iubi înseamnă a pierde controlul.
Nu, nu pot lăsa nici o fisură. Fie ea cît de mică.
— Staţi puţin!
A încetat imediat să mai cînte. Paşii repezi răsunau pe pavajul ud.
— Să mergem – zise el, luîndu-mă de braţ.
— Aşteptaţi! – striga un bărbat –. Trebuie să vă vorbesc!
El însă mergea tot mai repede.
— Nu e pentru noi – zise el –. Să mergem la hotel. Era totuşi pentru noi:
nu mai era nimeni pe strada aceea. Inima îmi bătea cu putere şi efectul
băuturii mi-a dispărut brusc. Mi-am adus aminte că Bilbao era în Ţara
Bascilor şi că atentatele teroriste erau frecvente. Paşii se apropiară.
— Să mergem – zise el, grăbindu-se şi mai mult.
Era însă prea tîrziu. Figura unui bărbat, ud din cap pînă-n picioare, s-a
interpus între noi.
— Vă rog, opriţi-vă! – zise bărbatul –. Pentru numele lui Dumnezeu.
Eram înspăimîntată, căutam un loc pe unde să fugim, mă uitam să văd
dacă nu apare ca prin minune o maşină a poliţiei. Instinctiv m-am agăţat de
braţul lui – dar el mă îndepărtă.
— Vă rog! – zise bărbatul –. Am auzit că sînteţi în oraş. Am nevoie de
ajutorul dumneavoastră. E vorba de fiul meu!
Bărbatul începu să plîngă şi căzu în genunchi pe caldarîm.
— Vă rog! – zicea el –. Vă rog!
El trase adînc aer în piept, îşi plecă fruntea şi închise ochii. Cîteva
secunde rămase tăcut şi nu se mai auzeau decît zgomotul ploii şi suspinele
bărbatului îngenuncheat pe trotuar.
— Du-te la hotel, Pilar – zise el în cele din urmă –. Şi culcă-te. Am să
mă-ntorc abia în zori.

Luni, 6 decembrie 1993

Dragostea este plină de capcane. Cînd se manifestă, îşi arată numai
lumina – şi nu îngăduie să i se zărească umbrele produse de lumina ei.
— Priveşte pămîntul din jurul nostru – zise el –. Să ne întindem pe jos,
să simţim bătînd inima planetei.
— Stai puţin – am răspuns eu –. Nu pot să-mi murdăresc singura haină
pe care mi-am adus-o.

Treceam printre dealuri plantate cu măslini. După ploaia de ieri din
Bilbao, soarele de astăzi mă făcea somnoroasă. Nu aveam ochelari de soare –
nu adusesem nimica, deoarece urma să mă întorc la Zaragoza în aceeaşi zi.
A trebui să dorm într-o cămaşă împrumutată de el şi mi-am cumpărat un
tricou de lîngă hotel, ca măcar să îl pot spăla pe cel purtat.
— Cred că te-ai săturat să mă vezi cu aceleaşi haine – am zis în glumă,
ca să văd dacă un subiect banal mă putea readuce la realitate.
— Sînt fericit că eşti aici.

N-a mai vorbit despre iubire după ce mi-a dat medalionul, dar era bine
dispus şi parcă avea iarăşi doisprezece ani. Mergea alături de mine,
scăldîndu-se şi el în limpezimea dimineţii.
— Ce trebuie să faci acolo? – l-am întrebat eu, arătînd către crestele
Pirineilor, la orizont.
— Dincolo de munţii aceia este Franţa – răspunse el, zîmbind.
— Am făcut şi eu geografie. Vreau doar să ştiu de ce trebuie să mergem acolo.

El nu mai spuse nimica o vreme, ci doar zîmbi.
— Ca să vezi o casă. Cine ştie, te-ar putea interesa.
— Dacă ai de gînd să te faci agent imobiliar, las-o baltă. N-am bani.
Îmi era totuna dacă vizitam un sat din Na-varra sau mergeam în
Franţa. Ştiu doar că nu voiam să petrec zilele acelea libere la Zaragoza.

„Vezi?", mi-am auzit creierul spunîndu-i inimii mele. „Eşti bucuroasă
că ai acceptat invitaţia. Te-ai schimbat, încă nu ţi-ai dat seama."
Nu, nu m-am schimbat deloc. Doar m-am destins niţel.
— Uită-te la pietrele de pe jos.
Sînt rotunde, fără muchii. Par pietricele de prund, ca la mare. Şi totuşi,
n-a fost niciodată mare aici, pe cîmpiile Navarrei.
— Picioarele ţăranilor, picioarele pelerinilor, picioarele aventurierilor au
netezit pietrele astea – spuse el –. S-au schimbat şi ele, şi călătorii.
— Călătoriile te-au învăţat tot ce ştii?
— Nu. Minunile revelaţiei.
N-am înţeles, dar n-am mai stăruit. Mă afundam în soare, în cîmp, în munţii din zare.

— Unde mergem acum? – l-am întrebat.
— Nicăieri. Ne bucurăm de dimineaţă, de soare şi de priveliştea
minunată. Ne aşteaptă un drum lung cu maşina.
Ezită o clipă şi întrebă:
— Ai păstrat medalionul?
— L-am păstrat – zic eu, începînd să păşesc mai repede. Nu vreau să
revină la subiectul ăsta – ne-ar putea strica bucuria şi libertatea dimineţii.

Apare un sat. La fel ca şi cetăţile medievale, e aşezat în vîrful unui deal
şi pot vedea – la distanţă – turla bisericii şi ruinele unui castel.
— Să mergem acolo – îl rog.
Stă pe gînduri, dar pînă la urmă e de acord. Pe drum e o capelă şi vreau
să intru în ea. Nu mai ştiu să mă rog, liniştea din biserici îmi face însă
totdeauna bine.
„Nu te simţi vinovată", îmi zic în sinea mea. „Dacă e îndrăgostit, îl priveşte doar pe el."

Mă întrebase despre medalion. Înţeleg că spera să revin la conversaţia
noastră din cafenea. În acelaşi timp, mi-e teamă să nu-mi fie dat să aud ceva
ce nu vreau să aud – din pricina asta nu-i dau curs, nu redeschid subiectul.

Poate că într-adevăr mă iubeşte. Vom reuşi poate să transformăm
dragostea asta în altceva, în ceva mai profund.
„Ridicol", îmi zic în sinea mea. „Nu există nimic mai profund decît
dragostea. În basme, prinţesele sărută broaştele rîioase şi acestea se prefac
în prinţi. În viaţa reală, prinţesele îi sărută pe prinţi şi aceştia se prefac în broaşte rîioase."

După aproape o jumătate de oră de mers ajungem la capelă. Pe treptele
ei şade un bătrîn. E primul ins pe care-l vedem de cînd am plecat la drum –
sînt ultimele zile de toamnă şi ogoarele sînt iarăşi lăsate în voia Domnului,
care rodni-ceşte pămîntul cu binecuvîntarea sa şi-i îngăduie omului să-şi
scoată din ele hrana cu sudoarea frunţii.
— Bună ziua – îi spune el omului.
— Bună ziua.
— Cum se cheamă satul acela?
— San Martin de Unx.
— Unx? – zic eu –. Parcă e nume de gnom!
Bătrînul nu înţelege gluma. Cam dezamăgită, mă îndrept către poarta
capelei.
— Nu puteţi intra – spuse bătrînul –. E închisă la amiază. Dacă vreţi,
puteţi să vă întoarceţi după patru.
Poarta era deschisă. Zăresc interiorul – nedesluşit, din cauza
luminozităţii de afară.
— Doar un minut. Aş vrea să mă rog.
— Îmi pare rău. S-a închis.
El îmi ascultă conversaţia cu bătrînul. Nu spune nimic.
— Bine, să mergem atunci – zic eu –. N-are rost să mai insist.
El continuă să mă privească; privirea îi este goală, distantă.
— Nu vrei să vezi capela? – mă întreabă.
Ştiu că nu-i place atitudinea mea. Mă consideră pesemne slabă, laşă,
incapabilă să lupt pentru ceea ce vreau. Fără a fi nevoie de un sărut, prinţesa
se preface într-o broască rîioasă.
— Aminteşte-ţi cum a fost ieri – zic eu –. Ai pus capăt conversaţiei din
bar pentru că nu voiai să discuţi. Acum, cînd fac şi eu acelaşi lucru, mă cerţi.

Bătrînul, impasibil, asistă la discuţia noastră. Trebuie să fie mulţumit
că se întîmplă ceva, în faţa lui – într-un loc unde toate dimineţile, toate
după-amiezele şi toate nopţile sînt identice.
— Poarta bisericii e deschisă – spune el, adresîndu-i-se bătrînului –,
dacă vreţi bani, vă putem da ceva. Dar ea vrea să vadă biserica.
— A trecut ora de vizită.
— Bine atunci. Intrăm totuşi.
Mă ia de braţ şi intră cu mine.
Inima începe să-mi bată. Bătrînul poate deveni agresiv, poate să cheme poliţia, să ne strice călătoria.
— De ce faci asta?
— Pentru că vrei să intri în capelă – sună răspunsul lui.
Eu însă nici nu mai am chef să văd ce e înăuntru; discuţia aceea – şi
atitudinea mea – au rupt vraja unei dimineţi aproape perfecte.

Stau cu urechile ciulite la ceea ce se întîmplă afară – îmi închipui la tot
pasul că bătrînul se duce să anunţe poliţia din sat şi aceasta vine la faţa
locului. Intruşi în capelă. Hoţi. Fac un lucru interzis, încalcă legea. Bătrînul
doar spusese că era închisă, că nu erau orele de vizită. E un biet bătrîn,
incapabil să ne oprească – şi poliţia va fi mai aspră din cauză că nu am
arătat respectul cuvenit unui vîrstnic.

Rămîn înăuntru doar atîta cît trebuie ca să arăt că am vrut să o vizitez.
Inima continuă să-mi bată atît de tare, încît mi-e teamă să nu mi-o audă.
— Gata, să plecăm – zic eu după ce apreciez că a trecut timpul necesar
ca să rostesc un Ave Maria.
— Nu-ţi fie frică, Pilar. Nu poţi să joci un rol impus.
Nu doream ca problema cu bătrînul să se transforme într-o problemă
cu el. Trebuia să rămîn calmă.
— Cum adică „să joc un rol impus"? – am făcut eu.
— Unii sînt mereu în conflict cu alţii, în conflict cu ei înşişi. Încep
atunci să-şi monteze în cap un soi de piesă de teatru şi scriu scenariul în
funcţie de propriile frustrări.
— Ştiu mulţi oameni care fac asta. Înţeleg ce vrei să spui.
— Partea rea e că nu-şi pot reprezenta piesa asta de unii singuri – zice
el mai departe. Atunci încep să angajeze alţi actori.
Exact asta a făcut tipul de afară. Voia să se răzbune pentru ceva şi ne-a
ales pe noi în acest scop. Dacă i-am fi acceptat interdicţia, acum am fi
regretat şi ne-am fi simţit mizerabil. Am fi acceptat să facem parte din viaţa
lui meschină şi din frustrările lui.
Agresivitatea acestui domn era vizibilă, a fost uşor să contracarăm rolul
impus. Alţii însă ne „angajează" atunci cînd încep să se comporte ca victime,
cînd se plîng de nedreptăţile vieţii, cerîndu-ţi să fii de acord cu ei, să le dai
sfaturi, să participi.
Mă privi drept în ochi.
— Fii atentă – zise el –. Cînd intri într-un asemenea joc, ieşi totdeauna
pierzător.

Avea dreptate. Totuşi nici aşa nu mă simţeam în largul meu în capelă.
— Gata, mi-am făcut rugăciunea. Putem pleca acum.
Am ieşit. Contrastul dintre întunericul din capelă şi soarele puternic de
afară aproape mă orbeşte. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiesc cu lumina,
observ că bătrînul nu mai e acolo.
— Hai să mîncăm – spuse el, pornind-o în direcţia satului.


Beau două pahare de vin la masa de prînz. În viaţa mea n-am băut
atîta. Devin de-a dreptul alcoolică.
„Întrec măsura."
El stă de vorbă cu chelnerul. Află că în împrejurimi sînt mai multe ruine
romane. Încerc să iau parte la conversaţie, dar nu reuşesc să-mi ascund
proasta dispoziţie.

Prinţesa a devenit broască rîioasă. Şi ce dacă? Cui trebuie să-i dovedesc
şi ce anume, de vreme ce nu caut nimic – nici bărbat, nici dragoste?
„Ştiam", gîndesc eu. „Ştiam că are să-mi dea peste cap lumea. Creierul
m-a înştiinţat – şi inima n-a vrut să-i urmeze sfatul."

A trebuit să plătesc scump ca să realizez puţinul pe care-l am. A trebuit
să renunţ la atîtea lucruri pe care mi le doream, să întorc spatele atîtor
drumuri ce mi se deschideau înaintea ochilor. Mi-am sacrificat visele în
numele unui vis mai mare. Pacea sufletească. Nu vreau să renunţ la această
pace.
— Eşti încordată – îmi spuse el, întrerupîndu-şi conversaţia cu
chelnerul.
— Da, sînt. Cred că bătrînul s-a dus să cheme poliţia. Cred că
tîrguşorul ăsta e mic şi ei ştiu unde sîntem. Cred că încăpăţînarea ta de a
lua prînzul aici poate să ne ducă de rîpă mica noastră vacanţă.

El îşi învîrteşte paharul de apă minerală. Ştie cu siguranţă că nu e
nimic din toate astea – că în realitate îmi e ruşine. De ce ne jucăm aşa cu
vieţile noastre? De ce vedem firul de praf din ochi şi nu vedem munţii,
cîmpurile, livezile de măslini?
— Ascultă: n-o să fie nimic din toate astea – zise el –. Bătrînul s-a dus
acasă la el şi nici nu-şi mai aminteşte de cele întîmplate. Crede-mă.
„Nu de-asta sînt încordată, e idiot", gîndesc eu.
— Ascultă-ţi mai mult inima – spune el mai departe.
— Tocmai asta e: mi-o ascult – răspund eu –. Şi prefer să plecăm
de-aici. Nu-mi place locul ăsta.
— Nu mai bea în timpul zilei. Nu ajută la nimic.

Pînă atunci, mă controlasem. Acum e mai bine să spun ce am pe suflet.
— Tu crezi că ştii totul – spun eu –. Că te pricepi la momente magice, la
copilul lăuntric. Nu ştiu ce faci aici lîngă mine.
El rîde.
— Te admir – zice el –. Şi admir lupta pe care o dai cu inima ta.
— Ce luptă?
— Nimic – răspunde el.
Ştiu însă ce vrea să spună.
— Nu te amăgi – îi răspund –. Dacă vrei, putem vorbi şi despre asta. Îmi
înţelegi greşit sentimentele.
El încetează să-şi tot învîrtească paharul şi mă priveşte în faţă:
— Nu mă înşel. Ştiu că tu nu mă iubeşti.
Asta mă derutează şi mai mult.
— Dar voi lupta pentru asta – continuă el –. Sînt în viaţă lucruri pentru
care merită să lupţi pînă la capăt.
Vorbele lui mă lasă fără replică.
— Tu meriţi să lupt – zice el.
Îmi întorc privirea şi mă prefac interesată de decoraţia restaurantului.
Mă simţeam broască rîioasă şi redevin prinţesă.

„Aş vrea să cred în vorbele tale", îmi spun, în timp ce mă uit la un
tablou cu pescari şi bărci. „Nu o să se schimbe nimic, dar cel puţin n-am să
mă mai simt atît de slabă, atît de incapabilă."
— Scuză-mi agresivitatea – îi spun.
El zîmbeşte. Îl cheamă pe chelner şi achită nota.


Pe drumul de întoarcere sînt şi mai confuză. Poate e soarele de vină –
dar nu, e toamnă, şi soarele nu e deloc puternic. Poate bătrînul – dar
bătrînul a dispărut din viaţa mea acum cîteva ceasuri.
Poate de vină e noutatea. Pantofii noi te strîng. Viaţa e tot aşa: ne ia prin
surprindere şi ne obligă să mergem în necunoscut – cînd nu vrem, cînd nu avem nevoie.

Încerc să mă concentrez asupra peisajului, dar nu mai izbutesc să văd
livezile de măslini, satul de pe deal, capela cu un bătrîn la poartă. Nimic din
toate astea nu-mi e familiar.
Îmi amintesc beţia de ieri şi cîntecul pe care-l cînta el:

Las tardecitas de Buenos Aires tienen este no sé .
¿qué sé yo?
Viste, salí de tu casa, por Arenales ...

De ce Buenos Aires, dacă eram în Bilbao? Ce-i cu strada asta,
Arenales? Ce voia să spună?
— Ce era cîntecul pe care l-ai cîntat ieri? – îl întreb.
— Baladă pentru un nebun – spune el –. De ce mă-ntrebi tocmai azi?
— Habar n-am.
Ba da, ştiu de ce. Ştiu că a cîntat cîntecul ăsta fiindcă este o capcană.
M-a făcut să-nvăţ pe de rost cuvintele – şi eu am de învăţat materia pentru
examen. Putea să fi cîntat un cîntec cunoscut, pe care-l să-l mai fi auzit de
mii de ori – dar a preferat ceva ce nu mai ascultasem niciodată.

E o capcană. Astfel, cînd aveam să aud melodia asta la radio sau pe un
disc, aveam să-mi aduc aminte de el, de Bilbao, de vremea cînd toamna vieţii
mele s-a transformat din nou în primăvară. Şi aveam să-mi aduc aminte de
surescitarea, şi de aventura, şi de copilul care a renăscut Dumnezeu ştie de unde.

El s-a gîndit la toate astea. E înţelept, experimentat, trecut prin viaţă,
ştie cum să o cucerească pe femeia dorită.
„Îmi pierd minţile", îmi zic în sinea mea. Ajung să cred că sînt alcoolică
fiindcă am băut două zile la rînd. Ajung să cred că el ştie toate trucurile.
Ajung să cred că mă controlează şi mă conduce cu blîndeţea lui.
„Admir lupta pe care o dai cu inima ta", a spus el în restaurant.
Dar se înşela. Pentru că de mult am luptat cu inima mea şi mi-am
învins-o. Nu-mi voi pierde minţile după ceva imposibil.
Îmi cunosc limitele şi capacitatea de a suferi.
— Spune ceva – îl rog, în timp ce ne întoarcem la maşină.
— Ce?
— Orice. Stai de vorbă cu mine.
Începe să-mi povestească ceva despre apariţiile Fecioarei Maria la
Fátima. Nu ştiu cum de-a ajuns la subiectul ăsta – dar cu istoria celor trei
păstori care stau de vorbă cu Ea reuşesc să-mi potolesc gîndurile.
În scurt timp inima mi se linişteşte. Da, îmi cunosc bine limitele şi ştiu
cum să mă controlez.


Am ajuns noaptea, pe o ceaţă atît de deasă, că abia ne dădeam seama
unde ne aflam. Distingeam doar o mică piaţă, un felinar, cîteva case prost
luminate de lumina gălbuie şi o fîntînă.
— Ceaţa! – a exclamat el, surescitat.
N-am înţeles de ce.
— Sîntem la Saint-Savin – adăugă el.
Numele nu-mi spunea nimic. Eram însă în Franţa, şi faptul acesta mă surprindea plăcut.
— De ce aici?
— Din cauza casei pe care vreau să ţi-o vînd – răspunse el, rîzînd –. Pe
lîngă asta, fiindcă am promis că mă voi întoarce de ziua Neprihănitei Zămisliri.
— Aici?
— Pe-aproape.
A oprit maşina. Cînd am coborît, m-a luat de mînă şi am început să
mergem prin ceaţă.
— Locul acesta a ajuns să facă parte din viaţa mea pe neaşteptate – zise el.
„Şi tu, deci", mi-am spus.
— Aici, într-o bună zi, am crezut că-mi pierdusem drumul. N-a fost însă
aşa: la drept vorbind mi-l regăsisem.
— Vorbeşti enigmatic – i-am spus.
— Aici am înţeles cît de mult îmi lipseai în viaţă.
Am privit în altă parte. Nu puteam înţelege de ce.
— Ce-are de-a face asta cu drumul tău?
— Hai să găsim o cameră, fiindcă singurele două hoteluri din tîrguşorul
ăsta sînt deschise doar vara. Apoi vom cina într-un restaurant bun – fără
tensiuni, fără teamă de poliţie, fără a trebui să ne întoarcem în grabă la maşină.
Şi cînd vinul ne va dezlega limba, vom sta de vorbă pe îndelete.

Am rîs amîndoi. Mă şi simţeam mai relaxată. Pe drum, trecusem în
revistă nebuniile la care mă gîndisem. În timp ce traversam lanţul muntos ce
separă Franţa de Spania, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi purifice sufletul de
încordare şi frică.
Mă săturasem să mai fac pe copilul aşa cum făceau multe dintre
prietenele mele - cărora le era frică de iubirea imposibilă, fără a şti la drept
vorbind ce este „iubirea imposibilă". Dacă aş fi continuat aşa, aveam să ratez
tot binele pe care mi-l puteau oferi cele cîteva zile.

„Atenţie", mi-am spus în gînd. „Atenţie la fisura din baraj. Dacă apare,
nimic de pe lume nu o va mai putea astupa."
— Fecioara să ne ocrotească de-acum înainte – zise el.
N-am răspuns.
— De ce n-ai spus „amin"? – m-a întrebat el.
— Fiindcă nu cred că are vreo importanţă. A fost o vreme cînd religia făcea parte din viaţa mea, dar vremea asta a trecut.
El s-a întors din drum şi ne-am îndreptat din nou către maşină.
— Încă mă mai rog – am continuat eu –. Am făcut-o în timp ce treceam Pirineii.
Dar e ceva automat şi nu prea mai cred în asta.
— De ce?
— Fiindcă am suferit şi Dumnezeu nu m-a ascultat. Fiindcă de multe
ori în viaţă am încercat să iubesc din toată inima, dar dragostea mi s-a
terminat călcată în picioare, trădată. Dacă Dumnezeu este iubire, trebuie să
aibă mai multă grijă de sentimentele mele.
— Dumnezeu este iubire. Dar cel mai bine o înţelege Fecioara.

Am izbucnit în rîs. Privindu-l din nou, am văzut că era serios – nu fusese o glumă.
— Fecioara înţelege taina abandonului total – continuă el –. Şi, întrucît
a iubit şi a suferit, ne-a eliberat de durere. La fel cum Isus ne-a eliberat de păcat.
— Isus era fiul lui Dumnezeu. Fecioara n-a fost decît o femeie căreia i
s-a dat harul să-l primească în pîntece – i-am răspuns. Voiam să-mi compensez
rîsul nelalocul lui, voiam să ştie că-i respectam credinţa. Dar credinţa şi dragostea nu se discută, cu atît mai puţin într-o mică aşezare atît de frumoasă ca asta.

Deschise portiera maşinii şi luă cele două genţi. Cînd am încercat să-mi
iau bagajul din mîna lui, el a zîmbit.
— Lasă-mă pe mine să-ţi duc geanta.
„Nimeni nu s-a mai purtat de mult aşa cu mine", am gîndit în sinea mea.

Am bătut la prima uşă; femeia ne-a spus că nu închiriază camere. La a
doua uşă n-a răspuns nimeni. La a treia, un bătrînel amabil ne-a primit bine
– dar cînd am vizitat camera, am văzut că nu era decît un pat de două
persoane. Am refuzat.
— Poate ar fi mai bine să mergem într-un oraş mai mare – am sugerat
eu, cînd am plecat de-a-colo.
— O să găsim o cameră – mi-a răspuns el –. Cunoşti exerciţiul Celuilalt?
Face parte dintr-o istorie scrisă acum o sută de ani, al cărei autor...
— Lasă autorul şi povesteşte-mi istoria – îl rog eu, în timp ce mergem
prin singura piaţă din Saint-Savin.

— Un om se întîlneşte cu un vechi prieten – care tot încercase să facă
ceva în viaţă, fără nici un rezultat. „Va trebui să-i dau ceva bani", îşi spune el.
În acea noapte, descoperă însă că vechiul lui prieten se îmbogăţise şi căuta
să-şi plătească datoriile pe care le făcuse de-a lungul anilor.
Se duc la un bar pe care obişnuiau să-l frecventeze odinioară şi el dă de
băut la toată lumea. Cînd îl întreabă cum se explică succesul lui, el le
răspunde că, pînă cu cîteva zile în urmă, trăise în pielea Celuilalt.
— Ce este Celălalt? – îl întreabă ei.
— Celălalt este acela care m-a învăţat cum să fiu, dar nu cum sînt eu.
Celălalt crede că obligaţia omului este să-şi petreacă toată viaţa cu gîndul
de-a strînge cît mai mulţi bani, ca să nu moară de foame la bă-trîneţe. Şi-atît
de mult gîndeşte şi-atîtea planuri îşi face omul, încît descoperă că este viu
abia cînd zilele lui pe pămîntul acesta aproape i se isprăvesc. Adică atunci
cînd e prea tîrziu.
— Şi tu, tu cine eşti?
— Eu sînt ceea ce ar trebui să fie oricare dintre noi, dacă şi-ar asculta
inima. Adică cineva care se lasă vrăjit de misterele vieţii, care este deschis
faţă de miracole, care simte bucurie şi entuziasm pentru ceea ce face. Numai
că Celălalt, temîndu-se să nu se păcălească, nu mă lăsa să acţionez.
— Dar există şi suferinţa – spun unii dintre cei din bar.
— Există înfrîngeri. Nimeni însă nu e scutit de ele. Tocmai de aceea, e
mai bine să pierzi unele bătălii în lupta pentru visele tale decît să fii înfrînt
fără a şti nici măcar pentru ce lupţi.

— Asta-i tot? – îl întreabă cei din bar.
— Da. Cînd am descoperit asta, m-am decis să fiu ceea ce dorisem cu
adevărat dintotdeauna. Celălalt a rămas acolo, în odaia mea, privindu-mă,
dar nu l-am mai lăsat niciodată să intre în mine – deşi uneori a încercat să mă
mai sperie, avertizîndu-mă asupra riscurilor de a nu mă mai gîndi la viitor.
Din clipa în care l-am alungat pe Celălalt din viaţa mea, energia divină a
început să facă minuni.
„Cred că el însuşi a născocit povestea asta. O fi ea frumoasă, dar nu
este adevărată", m-am gîndit eu, în vreme ce continuam să căutăm o gazdă.
Saint-Savin nu avea decît treizeci de case, aşa că, în scurt timp, a trebuit să
facem ceea ce propusesem eu – să mergem într-o localitate mai mare.
Deşi era entuziast, deşi îl îndepărtase de mult pe Celălalt din viaţa lui,
locuitorii din Saint-Savin nu ştiau că visul lui era să doarmă acolo noaptea
aceea şi nu-i erau de nici un ajutor. Înţelesesem însă, în timp ce-mi povestea
istoria aceea, că ea mi se potrivea mai degrabă mie; temerile, nesiguranţa,
refuzul de a mă lăsa cucerită de miraculos – pentru că mîine totul ar fi putut
lua sfîrşit, urmînd apoi suferinţa.

Zeii dau cu zarurile şi nu ne întreabă dacă vrem să luăm parte la joc.
Nu vor să ştie dacă ai părăsit un bărbat, o casă, o profesie, un vis. Zeii nu
sînt preocupaţi să ai o viaţă în care fiecare lucru să fie la locul lui, în care
fiecare dorinţă să poată fi realizată prin muncă şi stăruinţă. Zeii nu ţin
seama de planurile şi de speranţele noastre; undeva în univers, ei joacă
zaruri – şi se poate întîmpla ca tu să fii alesul. Din acel moment, cîştigul şi
pierderea e o chestiune de şansă.

Zeii joacă zaruri şi eliberează Dragostea din cuşca ei. Această forţă care
poate crea sau poate distruge – după direcţia în care bătea vîntul în clipa
cînd a ieşit din închisoare.
Deocamdată forţa aceasta bătea în favoarea lui. Vînturile sînt însă la fel
de capricioase ca şi zeii – şi, în adîncul meu, începeam să simt cîte o rafală.


Ca şi cum soarta ar fi vrut să-mi arate că povestea cu Celălalt este
adevărată – şi că universul conspiră totdeauna în favoarea visătorilor –, am
găsit o casă unde să fim găzduiţi şi care avea o cameră cu două paturi
separate. Prima mea grijă a fost să fac o baie, să-mi spăl hainele şi să-mi pun
tricoul pe care mi-l cumpărasem. M-am simţit împrospătată – şi asta m-a
făcut mai sigură pe mine.
„Cine ştie dacă Celeilalte nu-i place tricoul meu nou", am rîs în sinea mea.
După ce am cinat cu stăpînii casei – restaurantele erau şi ele închise
toamna şi iarna –, el a cerut o sticlă de vin, făgăduind să mai cumpere încă
una a doua zi.

Ne-am pus canadienele, am împrumutat două pahare şi am ieşit.
— Hai să şedem pe marginea fîntînii – am zis eu.
Ne-am aşezat acolo, sorbind din vin ca să alungăm frigul şi tensiunea.
— S-ar zice că Celălalt s-a reîntrupat în tine – am glumit eu –. Eşti
într-o dispoziţie mai proastă.
El rîse.
— Ţi-am spus că o să găsim o cameră şi am găsit. Universul ne ajută
întotdeauna să luptăm pentru visele noastre, oricît ar părea ele de nebuneşti,
pentru că sînt visele noastre şi doar noi ştim cu ce preţ le visăm.

Ceaţa, gălbuie la lumina felinarului stradal, nu ne lăsa să ajungem cu
privirea de cealaltă latură a pieţei.
Am respirat adînc. Subiectul nu mai putea fi amînat.
— Rămîne să vorbim despre dragoste – am mai spus eu –. Nu mai
puteam evita. Ştii cum au trecut pentru mine zilele astea.

Dacă ar fi fost după mine, subiectul ăsta nici nu s-ar fi ivit. Dar, o dată
ce-a apărut, nu mai pot să mi-l scot din minte.
— E periculos să iubeşti.
— Ştiu că-i aşa – am răspuns –. Am mai iubit înainte. Iubirea e ca un
drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei
mai mult. Încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi
ţine sub control. Te gîndeşti la fiinţa iubită vreme de două minute şi uiţi de
ea timp de trei ore.

În scurt timp însă te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii
complet dependent de ea. Acum te gîndeşti la ea trei ore şi-o uiţi două minute.
Dacă ea nu e lîngă tine, încerci aceleaşi senzaţii ca şi drogaţii cînd
nu-şi obţin drogul. În acest moment, aşa cum drogaţii fură şi se înjosesc ca
să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru
dragoste.
— Ce comparaţie oribilă – zise el.

Era într-adevăr o comparaţie oribilă, care nu se potrivea cu vinul, cu
fîntîna, cu casele medievale din jurul micii pieţe. Era însă adevărată. Dacă
era să înainteze atît de mult pe drumul dragostei, trebuia să-i cunoască
riscurile.
— Aşa că nu trebuie să iubim decît pe cineva care poate fi mereu lîngă noi – am încheiat eu.

El rămase mult timp cu privirea pierdută în ceaţă. Se părea că nu avea
să-mi mai ceară să navigăm pe apele periculoase ale unei conversaţii despre
dragoste. Fusesem dură, dar nu putusem proceda altfel.

„Subiectul s-a închis", mi-am zis în gînd. O convieţuire de trei zile – şi
încă văzîndu-mă tot timpul în aceleaşi haine – a fost suficientă ca să-l facă
să se răzgîndească. Mîndria mea de femeie se simţea rănită, dar inima îmi
bătea mai uşurată.
„Oare chiar asta oi fi vrînd?"

Căci începeam să şi simt furtunile pe care le aduc cu sine primele adieri
ale iubirii. Începeam să şi observ o gaură în peretele barajului.
O bună bucată de timp am băut, fără să vorbim despre nimic serios.
Am vorbit despre stă-pînii casei şi despre sfîntul care întemeiase satul acela.
El mi-a povestit cîteva legende despre biserica de pe latura opusă a
pieţişoarei – şi pe care abia o puteam distinge, din cauza ceţii.
— Eşti cu gîndurile duse – zise el la un moment dat.

Da, mintea mea o lua razna. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo cu cineva care
să-mi fi lăsat inima în pace, cu cineva împreună cu care să fi putut trăi
momentele acelea fără teama de a-l pierde a doua zi. Astfel, timpul ar fi
trecut mai încet, am fi putut rămîne alături în tăcere – de vreme ce am fi avut
tot restul vieţii la dispoziţie ca să stăm de vorbă. N-aş fi avut nevoie să mă
frămînt cu treburi serioase, hotărîri dificile, cuvinte aspre.


Stăm în tăcere – şi asta e un semn. Pentru prima dată stăm în tăcere,
deşi observasem asta abia acum, cînd el se ridică să mai caute o sticlă de vin.
Stăm în tăcere. Îi aud zgomotul paşilor întor-cîndu-se la fîntîna unde
stăm de peste un ceas, bînd şi uitîndu-ne la ceaţă.

Pentru prima oară tăcem cu adevărat împreună. Nu e tăcerea
stânjenitoare din maşină, din timpul călătoriei de la Madrid la Bilbao. Nu e
tăcerea inimii mele înfricoşate din capela de lîngă San Martin de Unx.
E o tăcere care vorbeşte. O tăcere care-mi spune că nu mai avem nevoie
să ne dăm explicaţii unul altuia despre tot felul de lucruri.
Paşii lui încetaseră. Mă priveşte – şi ceea ce vede trebuie să fie ceva
frumos: o femeie şezînd pe ghizdul unei fîntîni, într-o noapte cu ceaţă, sub
lumina unui felinar.
Casele medievale, biserica din secolul al Xl-lea, tăcerea.


Cea de-a doua sticlă de vin este pe jumătate goală cînd mă decid să vorbesc.
— Azi dimineaţă m-am convins că sînt alcoolică. Am băut toată ziua. În
ultimele trei zile am băut mai mult ca-n toată viaţa mea.

El mă mîngîie pe cap fără să spună nimic. Îi simt atingerea şi nu fac nimic ca să-i îndepărtez mîna.
— Povesteşte-mi ceva despre viaţa ta – îl rog.
— Nu ascunde mari mistere. Îmi am drumul meu şi fac tot posibilul să
mi-l parcurg cu demnitate.
— Care e drumul tău?
— Drumul aceluia care caută dragostea.
Rămîne o vreme jucîndu-se cu sticla aproape goală.
— Şi dragostea e un drum complicat – sfîrşi el.
— Fiindcă, pe drumul acesta, lucrurile fie te înalţă la cer, fie te atrag în iad – zic eu, fără a fi sigură că se referă la mine.

Nu zice nimic. Pesemne încă e scufundat în oceanul tăcerii, dar vinul
îmi dezlegă iarăşi limba şi simt nevoia să vorbesc.
— Ai spus că ceva, aici, în oraşul acesta, ţi-a schimbat orientarea.
— Da, cred că mi-a schimbat-o. Încă nu sînt sigur, tocmai de-aceea am
ţinut să te aduc aici.
— E un test?
— Nu. E un abandon. Pentru ca ea să mă ajute să iau cea mai bună hotărîre.
— Care ea?
— Fecioara.

Fecioara! Trebuia să-mi fi dat seama. Sînt impresionată văzînd că atîţia
ani de călătorii, de descoperiri, de noi orizonturi nu-l eliberaseră de
catolicismul din copilărie. Cel puţin în această privinţă, eu şi prietenii noştri
evoluaserăm mult – nu mai trăiam sub povara vinei şi a păcatelor.
— E impresionant că, după toate cele prin care ai trecut, ţi-ai păstrat
aceeaşi credinţă.
— Nu mi-am păstrat-o. Mi-am pierdut-o şi mi-am recîştigat-o.
— Dar în Fecioare? În lucruri imposibile şi fantasmagorice? N-ai avut o
viaţă sexuală activă?
— Normal. Am fost îndrăgostit de multe femei.
Simt o înţepătură de gelozie şi sînt surprinsă de reacţia mea. Lupta mea
interioară pare însă a se fi liniştit şi nu vreau să o stîrnesc din nou.
— De ce este ea „Fecioara"? De ce nu ne este prezentată Maica Domnului ca o femeie normală, la fel cu toate celelalte?

Termină puţinul ce mai rămăsese în sticlă. Mă întreabă dacă vreau să
mai aducă încă una şi îi spun că nu.
— Ce vreau e să-mi dai un răspuns. Ori de cîte ori începem să vorbim
despre anumite subiecte, tu începi să vorbeşti despre altceva.
— A fost o femeie normală. A avut şi alţi copii. Biblia ne povesteşte că
Isus a mai avut doi fraţi.

Virginitatea în conceperea lui Isus se datoreşte altui fapt: Maria face
începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este
mireasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată.
Atunci, graţie curajului de a-şi accepta propriul destin, ea face cu
putinţă ca Dumnezeu să vină pe Pămînt. Şi se transformă în Marea Mamă.
Nu izbutesc să-i urmăresc vorbele. Şi el îşi dă seama.
— Ea este chipul feminin al lui Dumnezeu. Ea îşi are propria divinitate.
Cuvintele lui sînt rostite cu încordare, aproape forţat, ca şi cum ar fi
săvîrşit un păcat.
— O Zeiţă? – întreb.

Aştept un pic să-mi explice mai bine, dar el nu mai spune nimic. Acum
cîteva clipe mă gîndeam cu ironie la catolicismul lui. Acum, vorbele lui mi se par o blasfemie.
— Cine este Fecioara? Ce e Zeiţa? – reiau eu discuţia.
— E greu de explicat – zice el, tot mai încurcat –. Am ceva scris la mine.
Dacă vrei, poţi să citeşti.
— Nu vreau să citesc nimic acum, vreau să-mi explici.
Caută sticla de vin, dar e goală. Nici unul dintre noi nu-şi mai aminteşte ce ne-a adus la fîn-tînă. Se simte o prezenţă importantă – ca şi cum vorbele lui ar opera un miracol.
— Hai, continuă – insist eu.
— Simbolul ei este apa, ceaţa din jurul tău. Zeiţa foloseşte apa ca să se
manifeste.
Negura pare a prinde viaţă şi a se preface în ceva sacru – chiar dacă eu
tot nu înţeleg ce spune el.
— Nu vreau să vorbesc despre istorie. Dacă vrei să afli ceva în privinţa
asta, poţi să citeşti textul pe care l-am adus cu mine. Trebuie să ştii însă că
această femeie – Zeiţa, Fecioara Maria, Shehina iudaică, Marea Mamă, Isis,
Sofia, roabă şi stăpînă – e prezentă în toate religiile de pe faţa pămîntului. A
fost uitată, interzisă, deghizată, dar cultul ei a continuat de la un mileniu la
altul şi a ajuns pînă în zilele noastre.

Unul din chipurile lui Dumnezeu este chipul unei femei.
M-am uitat la faţa lui. Ochii îi străluceau şi scrutau ceaţa din faţa
noastră. Am constatat că nu mai trebuia să insist ca să continue.
— Ea este prezentă în primul capitol al Bibliei – cînd duhul lui
Dumnezeu pluteşte deasupra apelor şi El le aşază sub stele şi deasupra lor.
E nunta mistică a Terrei cu Cerul.
Ea e prezentă şi în ultimul capitol al Bibliei, cînd

Duhul şi mireasa zic: Vino.
Şi cel care aude să zică: Vino.
Şi cel însetat să vină
şi cel care voieşte să ia în dar apa vieţii.

— De ce simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu este apa?
— Nu ştiu. Fapt este că ea îşi alege în genere mijlocul acesta pentru a se
manifesta. Poate fiindcă este izvorul vieţii. Sîntem zămisliţi în apă, vreme de
nouă luni rămînem în ea.
Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricît ar fi
el de iluminat sau de desăvîrşit – nu poate rîvni.
El se opreşte o clipă, apoi reia.
— În fiecare religie şi în fiecare tradiţie, Ea se manifestă într-un fel sau
altul – dar se manifestă întotdeauna. De vreme ce sînt catolic, o percep cînd
mă aflu înaintea Fecioarei Maria.


Mă ia de mînă şi, în mai puţin de cinci minute, ieşim din Saint-Savin.
Trecem pe lîngă o coloană din marginea drumului – cu ceva ciudat în vîrf: o
cruce şi imaginea Fecioarei în locul unde trebuia să fie Isus Cristos. Îmi
amintesc vorbele lui şi rămîn surprinsă de coincidenţă.


Acum sîntem total împresuraţi de întuneric şi de ceaţă. Încep să-mi
imaginez că mă aflu în apă, în pîntecul matern – unde timpul şi gîndirea nu
există. Tot ce spune el pare a începe să aibă înţeles, un înţeles teribil. Îmi
aduc aminte de tînăra care m-a condus în piaţă. Şi ea spusese că apa e
simbolul Zeiţei.
— La douăzeci de kilometri de aici există o peşteră – continuă el –. La 11
februarie 1858, o fetiţă strîngea uscături lîngă peşteră, împreună cu alţi doi
copii. Era o copilă slăbuţă, astmatică, a cărei sărăcie ajungea la limita
mizeriei. În acea zi de iarnă i-a fost frică să treacă un pîrîu îngheţat; putea să
se ude, să se îmbolnăvească, şi părinţii ei aveau nevoie de cei cîţiva bănuţi
pe care-i cîştiga ca păstoriţă.

Atunci i se arătă o femeie înveşmîntată în alb, cu doi trandafiri de aur la
picioare. Se purtă cu copila de parcă ar fi fost o prinţesă, rugînd-o să se
întoarcă în acelaşi loc de atîtea ori cîte îi spusese, şi se făcu nevăzută.
Celelalte două fete, care o văzuseră în transă, divulgară numaidecît întîmplarea.

Din acel moment, pentru fată începu un lung calvar. A fost azvîrlită în
închisoare şi i s-a cerut să retracteze totul. A fost ispitită cu bani ca să ceară
favoruri speciale Apariţiei. În primele zile, familia ei era insultată în piaţa
publică – lumea zicea că fata făcuse totul ca să atragă atenţia asupra ei.

Copila – pe care o chema Bernadette – nu avea nici cea mai mică idee ce
anume văzuse. Pe doamna care i se arătase o numea „Aia", iar părinţii ei,
îndureraţi, i se adresară pentru ajutor preotului din sat. Preotul îi îndemnă
ca, la următoarea apariţie, copila să o întrebe pe acea femeie cum o cheamă.
Bernadette făcu ceea ce îi ceruse tatăl ei, dar răspunsul fu doar un
surîs. „Aia" i se arătă în total de optsprezece ori, cel mai adesea fără a spune
nimic. În cursul uneia dintre apariţii, o rugă pe fetiţă să sărute pămîntul.
Fără a înţelege de ce, Bernadette făcu ceea ce îi ceruse „Aia". Altă dată, o
roagă pe copilă să sape o groapă în solul peşterii. Bernadette ascultă şi
numaidecît ţîşneşte puţină apă mîloasă – fiindcă acolo erau ţinuţi porci.

„Bea din apa asta", îi spuse doamna.
Apa era atît de murdară, încît Bernadette o ia în căuşul palmelor şi o
aruncă de trei ori, fără a cuteza să o ducă la gură. Ascultă însă pînă la urmă,
în ciuda silei. În locul unde săpase începe să ţîşnească şi mai multă apă. Un
om orb de un ochi îşi pune cîteva picături pe faţă şi-şi recapătă vederea. O
femeie, disperată că pruncul ei nou-născut trăgea să moară, îl cufundă în
izvor, într-o zi cînd temperatura scăzuse sub zero grade. Pruncul se face bine.

Încetul cu încetul, vestea se răspîndeşte şi mii de oameni încep să vină
la faţa locului. Copila insistă să afle numele doamnei, dar aceasta se
mulţumeşte să-i surîdă.
Pînă cînd, într-o bună zi, „Aia" se întoarce către Bernadette şi spune:
„Eu sînt Neprihănita Zămislire."
Mulţumită, copila dă fuga să-i povestească parohului.

„Nu se poate", zice el. Nimeni nu poate fi şi pom, şi fruct în acelaşi timp,
fata mea. Du-te acolo şi stropeşte-o cu agheasmă.
După preot, doar Dumnezeu poate exista de la începutul vremurilor – şi
Dumnezeu, după cum totul o atestă, este barbat.
El face o lungă pauză.
— Bernadette o stropeşte pe „Aia" cu apă sfinţită. Apariţia surîde duios,
nimic mai mult.

În ziua de 16 iulie, femeia apare pentru ultima dată. La scurt timp după
aceea, Bernadette intră într-o mînăstire, fără a şti că schimbase cu
desă-vîrşire destinul micului sat din apropierea peşterii. Izvorul continuă să
ţîşnească şi minunile încep să se producă, una după alta.

Istoria se răspîndeşte mai întîi în Franţa, apoi în întreaga lume. Satul
se dezvoltă şi se transformă. Negustorii sosesc şi se stabilesc acolo. Se
deschid hoteluri. Bernadette moare şi e îngropată departe de acolo, fără a şti
nimic despre cele ce se întîmplă.

Unii, doar ca să pună Biserica în dificultate – întrucît la acea dată
Vaticanul recunoaşte apariţiile –, încep să inventeze false minuni care mai
apoi sînt demascate. Biserica reacţionează cu fermitate: începînd de la un
moment dat, nu mai acceptă ca minuni decît fenomenele care sînt supuse
unei serii de examinări riguroase efectuate de comisii medicale şi ştiinţifice.

Apa continuă să izvorască însă şi vindecările îşi urmează cursul.
Mi se pare că aud un zgomot în apropierea noastră. Mi se face frică, dar
el nu reacţionează. Ceaţa are acum propria ei viaţă şi istorie. Mă tot gîn-desc
la cele spuse de el şi la întrebarea al cărei răspuns nu l-am auzit: cum de ştie
toate acestea?

Mă tot gîndesc la chipul feminin al lui Dumnezeu. Bărbatul de lîngă
mine are sufletul plin de conflicte. Cu puţină vreme în urmă îmi scria ca
să-mi spună că vrea să intre într-un seminar catolic, dar observă apoi că
Dumnezeu are un chip feminin.

El e liniştit. Eu mă simt în continuare în pîntecele Mamei Terra, dincolo
de timp şi spaţiu. Istoria Bernadettei pare a se derula sub ochii mei, în ceaţa
care ne învăluie.

Între timp, el reîncepe să vorbească:
— Bernadette nu ştia două lucruri extrem de importante – spune el –.
Primul era că, înainte de sosirea religiei creştine în aceste locuri, munţii de
aici erau locuiţi de celţi – şi Zeiţa constituia principala lor devoţiune.
Generaţii după generaţii înţeleseseră chipul feminin al lui Dumnezeu şi se
împărtăşiseră din iubirea şi slava Ei.
— Şi al doilea?
— Al doilea era că autorităţile de la Vatican se reuniseră în secret cu
puţin timp înainte ca Bernadette să-şi fi avut viziunile.

Practic nimeni nu ştia ce se petrecuse în acele reuniuni – şi, cu
siguranţă, preotul din satul Lourdes nu avea nici cea mai mică idee. Înaltul
consiliu al Bisericii Catolice hotăra dacă era cazul să declare dogma Neprihănitei Zămisliri.
Dogma a fost declarată în cele din urmă prin bula papală Ineffabilis
Deus. Fără însă ca marelui public să i se explice cu exactitate ce anume însemna asta.
— Şi ce te privesc toate astea pe tine? – întreb eu.
— Eu sînt discipolul Ei. Am învăţat cu ajutorul Ei – spune el, zicînd fără
să vrea că Ea e totodată izvorul tuturor cunoştinţelor lui.
— Tu O vezi?
— Da.


Ne întoarcem în piaţă şi parcurgem mica distanţă care ne desparte de
biserică. Văd fîntîna, lumina felinarului şi sticla de vin cu cele două pahare
pe ghizdul ei. „Se vede că acolo au şezut doi îndrăgostiţi", gîndesc eu.
„Tăcuţi, în vreme ce inimile lor îşi vorbeau. Şi după ce inimile şi-au spus tot
ce aveau de spus, au început să-şi împărtăşească marile mistere."

Nici de astă dată n-a fost dusă la bun sfîrşit nici o discuţie despre
iubire. Nu contează. Simt că mă confrunt cu ceva foarte serios şi că trebuie
să profit de tot ce mi se oferă ca să înţeleg tot ce-mi stă în putinţă. Îmi
amintesc o clipă de studiile mele, de Zaragoza, de bărbatul vieţii mele pe care
speram să-l întîlnesc – dar toate astea mi se par acum depărtate, învăluite în
aceeaşi ceaţă care cuprinde satul Saint-Savin.
— De ce mi-ai povestit toată istoria Bernadettei? – îl întreb.
— Nu ştiu exact de ce am făcut-o – răspunde el, fără a mă privi în ochi
– Poate pentru că sîn-tem lîngă Lourdes. Poate pentru că poimîine e ziua
Neprihănitei Zămisliri. Poate pentru că am vrut să-ţi arăt că lumea mea nu e
atît de solitară şi de nebună cum ţi s-a putut părea.
Sînt şi alţii care fac parte din ea. Şi ei cred în ce spun.
— N-am spus niciodată că lumea ta e nebună. Nebună este poate a
mea: îmi pierd timpul cel mai preţios al vieţii printre caiete şi cursuri care nu
mă vor ajuta să evadez dintr-un loc pe care-l ştiu deja prea bine.
Am simţit că răsufla uşurat: îl înţelesesem.
Mă aşteptam să vorbească mai departe despre Zeiţă, dar s-a întors
către mine:
— Hai la culcare – zise el –. Am băut cam mult.

Marţi, 7 decembrie 1993

A adormit imediat. Eu am rămas mult timp trează, gîndindu-mă la negură, la piaţa de afară, la vin şi la discuţia noastră. Am citit manuscrisul pe care mi-l dăduse şi m-am simţit fericită; Dumnezeu – dacă exista cu adevărat – era Tată şi Mamă.

Apoi am stins lumina şi m-am lăsat în continuare dusă de gînduri ca şi
cum aş fi fost lîngă fîntînă. Mi-am dat seama cît de apropiată eram de el în
acele clipe cînd nu scosesem nici o vorbă.
Nici unul dintre noi nu spusese nimic. E inutil să discuţi despre
dragoste, fiindcă dragostea îşi are propriu-i glas şi vorbeşte de la sine. În
noaptea aceea, pe ghizdul fîntînii, tăcerea a îngăduit ca inimile noastre să se
apropie şi să se cunoască mai bine. Inima mea a auzit atunci ce spunea
inima lui şi s-a simţit fericită.

Înainte de-a adormi, m-am hotărît să fac ceea ce el numea „exerciţiul Celuilalt".
„Stau aici, în camera asta", am gîndit. „Departe de toate obişnuinţele
mele, discutînd despre lucruri care nu m-au interesat niciodată şi dormind
într-un oraş unde nu mai călcasem nicicînd. Pot să-mi închipui – pentru
cîteva clipe – că sînt alta."

Am început să-mi imaginez cum mi-ar plăcea să trăiesc chiar în
momentele acelea. Mi-ar plăcea să fiu veselă, curioasă, fericită. Trăind
intens fiecare clipă, bînd cu sete din apa vieţii. Dînd iar crezare viselor.
Capabilă să lupt pentru ceea ce vreau.
Iubindu-l pe bărbatul care mă iubea.
Da, aşa era femeia care mi-ar fi plăcut să fiu – şi care îmi apărea dintr-o
dată şi se transforma în mine.
Am simţit că sufletul îmi era scăldat de lumina unui Dumnezeu – sau a
unei Zeiţe – în care nu mai credeam. Şi am simţit că, în clipa aceea, Cealaltă
îmi părăsea trupul şi stătea în colţul odăiţei.

O priveam pe femeia care fusesem pînă atunci: slabă, dar străduindu-se să lase impresia că e puternică. Înfricoşată de orice, dar zicîndu-şi în sinea ei că nu-i era teamă – era înţelepciunea celui care ştie ce este viaţa. Oblonind ferestrele prin care pătrundea bucuria soarelui – pentru ca mobilele ei vechi să nu se decoloreze.

Am văzut-o pe Cealaltă stînd în colţul camerei – fragilă, obosită,
deziluzionată. Controlîndu-şi şi înrobindu-şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în
libertate: sentimentele ei. Încercînd să-şi judece iubirea viitoare în funcţie de
suferinţele din trecut.

Dragostea e totdeauna nouă. Indiferent dacă am iubit o dată, de două,
de zece ori în viaţă – sîntem mereu în faţa unei situaţii pe care nu o
cunoaştem. Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce
totdeauna. Trebuie să o acceptăm, fiindcă ea este hrana existenţei noastre.
Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzînd ramurile pomului vieţii încărcate
de roade, fără a cuteza să întindem mîna şi să culegem fructele.

Trebuie să căutăm dragostea acolo unde sîntem, chiar dacă asta ne-ar
costa ceasuri, zile, săptămîni de decepţii şi tristeţe.
Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întîmpinarea noastră.
Şi ne salvează.

Cînd Cealaltă se îndepărtă de mine, inima începu din nou să-mi
vorbească. Îmi spuse că fisura din zidul barajului lăsa să se strecoare un
firicel de apă, vînturile băteau în toate direcţiile şi ea era fericită că o
ascultam din nou.
Inima îmi spunea că mă îndrăgostisem. Şi am adormit mulţumită, cu
un zîmbet pe buze.


Cînd m-am trezit, fereastra era deschisă şi el privea munţii din zare.
Cîteva clipe n-am spus nimic, gata fiind să închid ochii dacă el ar fi întors capul.
Ca şi cum ar fi ştiut ce gîndeam, s-a răsucit către mine şi m-a privit în ochi.
— Bună dimineaţa – zise el.
— Bună dimineaţa. Închide geamurile, e foarte frig.
Cealaltă îşi făcuse pe negîndite apariţia. Tot mai încerca să schimbe
direcţia vîntului, să descopere defecte, să zică nu, nu e posibil. Ştia însă că
era prea tîrziu.
— Trebuie să mă îmbrac – am spus.
— Te aştept jos – răspunse el.
Şi m-am dat jos din pat, am izgonit-o pe Cealaltă din minte, am deschis
iar fereastra şi am lăsat să intre soarele. Soarele care scălda totul – munţii
acoperiţi de zăpadă, pămîntul acoperit de frunze uscate, rîul pe care nu-l
vedeam, dar îl auzeam.

Soarele îmi lovi sînii, îmi lumină trupul gol, dar nu simţeam frigul, căci
eram mistuită de o căldură – căldura unei scîntei care se preface în flacără,
flacără care se transformă în văpaie, văpaia care se transformă într-un
incendiu imposibil de stăpînit. Ştiam.
Şi voiam.
Ştiam că începînd din acea clipă aveam să cunosc cerurile şi iadurile,
bucuria şi durerea, visul şi deznădejdea şi că nu mai puteam ţine în frîu
vijeliile care se dezlănţuiseră din ungherele ascunse ale sufletului meu.
Ştiam că începînd din acea dimineaţă avea să mă călăuzească iubirea –
iubire care era prezentă încă din copilărie, de cînd îl văzusem pentru prima
oară. Căci niciodată nu-l uitasem – deşi mă socotisem nevrednică să lupt
pentru el. Era o iubire dificilă, cu frontiere peste care nu voisem sa trec.

Mi-am amintit piaţa din Soria, clipa cînd l-am rugat să-mi găsească
medalionul pe care-l pierdusem. Ştiam – da, ştiam ce avea să-mi spună, dar
nu voiam să aud, pentru că şi el era ca băieţii care într-o bună zi pleacă în
căutarea banilor, a aventurilor sau viselor. Eu aveam nevoie de o dragoste
posibilă, inima şi corpul meu erau încă feciorelnice şi avea să mă găsească
un prinţ din basm.

Pe atunci nu prea ştiam ce este iubirea. Cînd am venit la conferinţa lui
şi i-am acceptat invitaţia, am considerat că femeia matură era în stare să
stăpînească inima fetiţei care se luptase atît de mult ca să-şi găsească
prinţul din basme. Apoi el vorbise despre copilul mereu prezent în noi – şi eu
am reînceput să aud glasul fetiţei care fusesem, al prinţesei căreia îi era frică
să iubească şi să piardă.

Timp de patru zile am încercat să-mi ignor vocea inimii, dar ea a devenit
tot mai tare, lăsînd-o pe Cealaltă deznădăjduită. În ungherul cel mai ascuns
al sufletului meu, eu încă mai existam şi mai credeam în vise. Înainte de-a
apuca să spună ceva Cealaltă, am acceptat invitaţia în maşină, călătoria cu
el, m-am decis să-mi asum riscurile. Şi tocmai din cauza asta – din cauza
puţinului din mine care se mai păstrase – m-a regăsit dragostea, după ce mă
căutase în cele patru colţuri ale lumii. Dragostea m-a regăsit, deşi Cealaltă
ridicase o barieră de prejudecăţi, certitudini şi manuale universitare pe o
stradă liniştită din Zaragoza.
Am deschis fereastra şi, o dată cu ea, inima. Soarele a inundat
încăperea, şi iubirea mi-a inundat inima.


Am colindat ore de-a rîndul, fără să mîncăm, prin zăpadă şi pe
drumuri, ne-am luat cafeaua de dimineaţă într-un tîrguşor al cărui nume
nu l-am aflat niciodată – dar care avea o fîntînă, iar pe fîntînă o sculptură cu
un şarpe şi un porumbel împletiţi sub forma unui animal unic.

El zîmbi văzîndu-l:
— E un semn. Masculinul şi femininul uniţi într-o singură figură.
— Nu mă gîndisem niciodată la ce mi-ai spus ieri – am spus eu –, totuşi
e logic.
— „A făcut Dumnezeu bărbat şi femeie" – zise el, citînd o frază din
Facerea –. Căci asta era după chipul şi asemănarea sa: bărbat şi femeie.
Am văzut că avea în ochi altă strălucire. Era fericit şi rîdea de orice
fleac. Intra în vorbă cu rarii oameni pe care-i întîlneam pe drum – muncitori
în haine cenuşii ducîndu-se la muncă, alpinişti în haine viu colorate, care se pregăteau să escaladeze cine ştie ce pisc.
Eu tăceam, fiindcă franceza mea era mizerabilă, dar sufletul mi se
bucura văzîndu-l pe el aşa.

Fericirea îi era atît de vizibilă, încît toţi zîm-beau cînd stăteau de vorbă
cu el. Inima îi spusese pesemne ceva şi acum ştia că şi eu îl iubeam – chiar
dacă pînă atunci mă comportasem doar ca o veche prietenă din copilărie.
— Pari mai bucuros – i-am spus eu la un moment dat.
— Fiindcă mereu am visat să fiu aici cu tine, umblînd prin munţii
aceştia şi culegînd fructele de aur ale soarelui.
„Fructele de aur ale soarelui." Un vers pe care-l scrisese cineva cu mult
timp în urmă şi-l repeta acum el – la momentul cel mai potrivit.
— Bucuria ta mai are o explicaţie – am comentat eu, pe cînd părăseam
tîrguşorul cu fîntîna aceea ciudată.
— Care?
— Ştii că sînt mulţumită. Datorită ţie sînt azi aici, urcînd pe munţi
adevăraţi, departe de munţii de caiete şi cărţi. Şi fericirea e ceva ce se multiplică
atunci cînd se împarte.
— Ai făcut exerciţiul Celuilalt?
— Da. Cum de ştii?
— Pentru că şi tu te-ai schimbat. Şi pentru că totdeauna învăţăm
exerciţiul exact cînd trebuie.

Cealaltă m-a urmărit toată dimineaţa. Încerca să se apropie iarăşi de
mine. Vocea însă îi devenea tot mai slabă şi imaginea începea să i se dizolve.
Îmi aduceam aminte de finalul filmelor cu vampiri, cînd monstrul se preface în pulbere.
Am trecut pe lîngă altă coloană cu imaginea Fecioarei pe cruce.
— La ce te gîndeşti? – l-am întrebat.
— La vampiri. La făpturile nopţii, zăvorîte în sine, căutîndu-şi cu
disperare soţii. Dar incapabili să iubească.
De-asta spune legenda că doar un ţăruş înfipt în inimă îi poate ucide;
cînd se întîmplă aşa ceva, inima se trezeşte, eliberează energia iubirii şi
distruge răul.
— Nu mă gîndisem niciodată la asta. Dar e logic.
Izbutisem să-mi înfig ţăruşul. Inima, eliberată de blesteme, lua seama
la tot. Cealaltă nu mai avea nici un loc pe care să şi-l revendice.
De mii de ori am simţit imboldul de a-l lua de mînă, dar n-o făceam.
Eram încă oarecum tulburată – voiam să-i spun că-l iubesc şi nu ştiam cum să-ncep.

Am vorbit despre munţi şi despre rîuri. Ne-am rătăcit prin pădure preţ
de un ceas, dar am regăsit poteca. Am mîncat sandvişuri şi am băut zăpadă
topită. Spre apusul soarelui, ne-am ho-tărît să ne întoarcem la Saint-Savin.


Sunetul paşilor noştri răsuna de pereţii de piatră. Mi-am ridicat
instinctiv mîna la agheasmatar şi m-am închinat. Mi-am amintit ce-mi
spusese – apa e simbolul Zeiţei.
— Să mergem acolo – zise.
Am păşit prin biserica goală şi întunecoasă, unde, sub altarul
principal, era îngropat un sfînt – Sfîntul Savin, un pustnic care a trăit la
începutul primului mileniu. Pereţii din locul acela fuseseră dărîmaţi şi
refăcuţi de mai multe ori.
Aşa sînt unele locuri – pot fi ruinate de războaie, persecuţii şi nepăsare.
Rămîn sacre însă. În cele din urmă cineva trece pe acolo, simte că ceva
lipseşte şi le înalţă din nou.

Am observat o imagine al lui Cristos pe cruce care-mi producea o
senzaţie curioasă – aveam impresia clară că mişca din cap, urmărindu-mă.
— Să ne oprim puţin aici.
Ne găseam în faţa unui altar al Maicii Domnului.
— Priveşte imaginea.
Măria cu pruncul în braţe. Pruncul Isus arătînd către ceruri.
Am discutat cu el ceea ce văzusem.
— Priveşte mai atent – insistă el.
M-am străduit să văd toate detaliile sculpturii în lemn: pictura aurită,
piedestalul, perfecţiunea cu care artistul modelase faldurile mantiei. Dar
abia cînd m-am concentrat asupra degetului Pruncului Isus am priceput ce
voise să-mi spună.
Într-adevăr, deşi II ţinea în braţe Maria, Isus O susţinea pe Ea. Braţul
copilului, ridicat către cer, părea a O ridica şi pe Fecioară în înalturi. Înapoi,
la locuinţa Mirelui Său.
— Artistul care a făcut-o, acum mai bine de şase sute de ani, ştia ce
vrea să spună – comentă el.
Răsunau paşi pe duşumeaua de lemn. Intră o femeie şi aprinse o
lumînare în faţa altarului principal.

Am păstrat tăcerea o vreme, în semn de respect faţă de liniştea acelei
rugăciuni.
„Iubirea nu vine niciodată treptat", gîndeam eu în timp ce-l vedeam
absorbit în contemplarea Fecioarei. Ieri lumea avea înţeles fără ca el să fie
prezent. Acum aveam nevoie să fie lîngă mine el ca să pot vedea adevărata
strălucire a lucrurilor.


După ce femeia plecă, el vorbi din nou.
— Artistul o cunoştea pe Marea Mamă, pe Zeiţă, chipul milostiv al lui
Dumnezeu. Mi-ai pus o întrebare la care pînă acum nu ţi-am răspuns de fapt.
M-ai întrebat: „Unde ai învăţat toate astea?"
Da, îl întrebasem şi el nu-mi răspunsese. Dar am tăcut.
— Ei bine, am învăţat ca artistul acesta – continuă el –. Am acceptat iubirea de sus. M-am lăsat călăuzit.

Îţi aminteşti pesemne scrisoarea în care-ţi spuneam că voiam să intru
într-o mînăstire. Nu ţi-am povestit niciodată, dar adevărul este că pînă la urmă am intrat.
Mi-am amintit imediat discuţia de dinaintea conferinţei. Inima a început să-mi bată mai repede şi am încercat să-mi concentrez privirea
asupra Fecioarei. Ea surîdea.
„Nu se poate", am gîndit eu. „Ai intrat, dar ai plecat. Te rog, spune-mi că
ai plecat de la seminar."
— Apucasem să-mi trăiesc intens tinereţea – continuă el, fără ca de
astă dată să-mi prindă gîndul –. Voiam să cunosc alte popoare şi alte ţări. Îl
căutasem pe Dumnezeu în cele patru colţuri ale pămîntului. Mă
îndrăgostisem de alte femei şi muncisem pentru mulţi bărbaţi, în diverse slujbe.

Altă înţepătură. „Trebuie să am grijă să nu se întoarcă Cealaltă", mi-am
zis în sinea mea, fixînd în continuare cu privirea surîsul Fecioarei.
— Misterul vieţii mă fascina şi voiam să-l înţeleg mai bine. Am căutat
răspunsul în locuri unde auzisem că sînt înţelepţi care ştiu ceva. Am fost în
India şi în Egipt. Am cunoscut maeştri în magie şi meditaţie. Am trăit alături
de alchimişti şi preoţi.
Şi am descoperit pînă la urmă ceea ce aveam nevoie să descopăr: şi
anume că Adevărul există totdeauna acolo unde există Credinţa.
Adevărul există totdeauna acolo unde există credinţă. Am privit din nou
biserica din jurul meu – pietrele tocite, prăbuşite de atîtea ori şi puse iar la
locul lor. Ce-l făcea oare pe om să fie atît de stăruitor, să muncească atît de
mult ca să reconstruiască lăcaşul acela umil de închinăciune – într-un loc
atît de pierdut, izolat în creierii unor munţi atît de înalţi?
Credinţa.
— Buddhiştii aveau dreptate, hinduiştii aveau dreptate, indienii aveau
dreptate, musulmanii aveau dreptate, evreii aveau dreptate. Ori de cîte ori
omul va urma – cu sinceritate – drumul credinţei, el va fi capabil să se
unească cu Dumnezeu şi să facă minuni.

Nu era însă de ajuns să ştiu asta: trebuia să fac o alegere. Am ales
Biserica catolică fiindcă am fost crescut în sînul ei şi copilăria îmi era
impregnată de misterele sale. Dacă m-aş fi născut evreu, aş fi ales
iudaismul. Dumnezeu e acelaşi, chiar dacă poartă o mie de nume; nu-ţi
rămîne decît să alegi unul pe care să-L chemi.
Din nou se auziră paşi în biserică.

Se apropie un bărbat şi ne privi. Apoi se duse la altarul central şi luă
cele două candelabre. Trebuie să fi fost cineva însărcinat cu paza bisericii.
Mi-am adus aminte de gardianul celeilalte capele, care nu voia să ne
lase înăuntru. De data asta însă omul nu ne spuse nimic.
— La noapte am o întîlnire – îmi spuse el după ce ieşi bărbatul.
— Te rog, spune mai departe ce începuseşi. Nu schimba vorba.
— Am intrat într-un seminar din apropiere. Vreme de patru ani am
studiat tot ce s-a putut. În această perioadă am luat contact cu Iluminaţii şi
Harismaticii, cu acele curente care încercau să deschidă porţi de mult
închise. Am descoperit că Dumnezeu nu era căpcăunul care mă speria în
copilărie. Era o mişcare de întoarcere la inocenţa originară a creştinismului.
— Cu alte cuvinte, după două mii de ani înţe-leseseră că trebuia să-L
lase pe Isus să facă parte din Biserică – am spus eu, cu oarecare ironie.
— Crezi că glumeşti, dar chiar despre asta e vorba. Am început să mă
pregătesc cu unul din superiorii de la mînăstire. El m-a învăţat că trebuie să
acceptăm focul revelaţiei, Duhul Sfînt.

Inima mi se deschidea pe măsură ce-i auzeam cuvintele. Fecioara
continua să surîdă şi pruncul Isus avea o expresie bucuroasă. Crezusem şi
eu în aşa ceva odinioară – dar timpul, vîrsta şi senzaţia că eram o persoană
mai logică şi mai practică mă îndepărtaseră de religie. Mi-am dat seama cît
de mult mi-ar plăcea să-mi redobîndesc credinţa din copilărie, care mă
însoţise vreme de atîţia ani şi mă făcuse să cred în minuni. Era însă cu
neputinţă să mi-o recapăt numai printr-un act de voinţă.
— Superiorul îmi spunea că, dacă aş crede că ştiu, aş sfîrşi prin a şti –
urmă el –. Am început să vorbesc cu mine însumi, cînd eram la mine în
chilie. M-am rugat ca Duhul Sfînt să se arate şi să mă înveţe tot ce aveam
nevoie să ştiu. Treptat am descoperit că, pe măsură ce stăteam de vorbă cu
mine însumi, îmi dădea învăţături un glas mai înţelept.
— La fel mi se întîmplă şi mie – am zis eu, întrerupîndu-l.
A aşteptat să-mi continuu gîndul. Dar n-am mai izbutit să spun nimic.
— Te ascult – zise el.
Ceva îmi legase parcă limba. El vorbea atît de frumos, nu mă puteam exprima ca el.
— Cealaltă vrea să se întoarcă – zise el, ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul
– Celeilalte îi e frică să nu spună prostii.
— Da – am răspuns eu, făcînd tot posibilul să-mi înving frica –. De
multe ori, cînd stau de vorbă cu cineva şi mă înflăcărez pe anumite teme,
sfîrşesc prin a spune lucruri la care nu mă mai gîndisem niciodată. S-ar
părea că dau glas unei inteligenţe care nu-mi aparţine şi care înţelege viaţa
mult mai mult decît mine.

Dar asta se întîmplă rareori. În general, în orice conversaţie, prefer să
ascult. Cred că învăţ ceva nou, dar pînă la urmă uit tot.
— Ne sîntem propria noastră mare surpriză – zise el –. Credinţa de
dimensiunile unui bob de muştar ne-ar permite să mutăm din loc munţii
aceştia. Asta e ceea ce am învăţat. Şi azi văd că-mi ascult cu surprindere
propriile cuvinte.

Apostolii erau pescari, analfabeţi, ignoranţi. Dar acceptaseră flacăra
coborîtă din cer. Nu le era ruşine de propria ignoranţă: erau plini de credinţă
în Duhul Sfînt. Darul acesta e la dispoziţia oricui vrea să-l primească. E de
ajuns să crezi, să accepţi şi să nu-ţi fie teamă de greşeli.


Fecioara surîdea în faţa mea. Avea toate motivele să plîngă – şi totuşi surîdea.
— Spune mai departe ce începuseşi – am zis eu.
— Asta e tot – răspunse el –. Să accepţi darul. Atunci darul se
manifestă.
— Lucrurile nu merg chiar aşa.
— Nu înţelegi?
— Înţeleg. Dar sînt ca toţi ceilalţi: mi-e frică. Merge în cazul tău sau în
cazul vecinului meu, dar în al meu, niciodată.
— O să fie altfel într-o bună zi. Cînd vei înţelege că sîntem asemeni
copilului acestuia din faţa noastră, care ne priveşte.
— Pînă atunci însă vom continua să vedem că ne-am apropiat de
lumină, dar nu reuşim să ne aprindem propria noastră flacără.
Nu mi-a răspuns.
— Nu ţi-ai terminat istoria cu seminarul – am zis eu după un răstimp.
— Sînt tot acolo.
Şi înainte ca eu să am vreo reacţie, se ridică şi se duse în centrul bisericii.


Am rămas nemişcată. Capul mi se învîrtea, nu pricepeam încă ce se întîmpla.
Încă în seminar!
Era mai bine să nu mă gîndesc la asta. Barajul se rupsese, iubirea îmi
inunda sufletul şi o mai puteam ţine în frîu. Mai era o ultimă soluţie, Cealaltă
– cea cu care eram dură fiindcă eram slabă, cea cu care eram rece
fiindcă îmi era frică – dar nu mai voiam să ştiu de ea. Nu mai puteam vedea
viaţa decît prin ochii lui.

Un sunet mi-a întrerupt gîndurile – un sunet ascuţit, prelung, ca şi
cum ar fi fost un flaut uriaş. Inima dădu să-mi sară din piept.
Aud alt sunet. Şi încă unul. Privesc înapoi: era o scară de lemn ce ducea
la o platformă improvizată, ce nu părea că se potriveşte cu armonia şi
frumuseţea îngheţată a zidirii de piatră. Pe platformă se putea vedea o orgă veche.

Şi acolo era el. Nu-i puteam vedea faţa locul era întunecos – dar ştiam
că el era acolo.
M-am ridicat, iar el m-a întrerupt:
— Pilar! – spuse el, cu vocea pătrunsă de emoţie –. Rămîi unde eşti.
L-am ascultat.
— Fie ca Marea Mamă să mă inspire – continuă el –. Muzica să-mi fie rugăciunea de astăzi.
Şi începu să cînte Ave Maria. Trebuie să fi fost ora şase seara, ora
Angelus-ului, ora la care se amestecă lumina şi întunericul. Sunetul orgii
răsuna în biserica goală, se contopea cu pietrele şi imaginile pline de istorii
şi credinţă. Mi-am închis ochii şi am lăsat muzica să se contopească şi cu
mine, să-mi spele sufletul de temeri şi păcate, să-mi aducă aminte că sînt
mai bună decît cred, mai puternică decît socotesc.

Am simţit o imensă dorinţă de a mă ruga, pentru prima oară de cînd mă
îndepărtasem de la drumul credinţei. Deşi şedeam pe o bancă, sufletul îmi
îngenunchease la picioarele Doamnei din faţa mea, femeia care spusese
„da"
cînd ar fi putut prea bine să spună nu, şi îngerul ar fi căutat-o pe alta, şi
n-ar fi avut nici un păcat în ochii Domnului, fiindcă Dumnezeu cunoaşte pe
deplin slăbiciunea copiilor săi. Dar ea a spus
„facă-se voia ta"
chiar dacă simţise că primea, o dată cu cuvintele îngerului, toată durerea şi suferinţa destinului ei; chiar dacă ochii inimii ei îl puteau vedea pe fiul ei iubit plecînd de acasă, pe cei care aveau să-l urmeze şi-apoi să se lepede, de el, ci
„facă-se voia ta"
chiar dacă, în clipa cea mai sfîntă din viaţa unei femei ea a fost nevoită
să stea laolaltă cu animalele dintr-un staul ca să dea naştere, pentru că aşa
cereau Scripturile,
„facă-se voia ta"
chiar dacă, îndurerată, avea să-şi caute copilul pe străzi şi să-l
găsească în templu. Şi el avea să-i ceară să nu se tulbure, căci el avea alte
îndatoriri şi alte misiuni de îndeplinit,
„facă-se voia ta"
chiar dacă ştia că avea să-l caute tot restul zilelor ei, cu inima
străpunsă de pumnalul durerii, temîndu-se în fiecare clipă pentru viaţa lui,
ştiind că avea să fie persecutat şi ameninţat,
„facă-se voia ta"
chiar dacă, atunci cînd avea să-l găsească în mijlocul mulţimii, nu avea
să se poată apropia de el,
„facă-se voia ta"
chiar dacă, atunci cînd avea să roage pe cineva să-l înştiinţeze că ea
este acolo, fiul ei avea să-i trimită răspunsul că „mama şi fraţii mei sînt aceştia
care sînt cu mine",
„facă-se voia ta"
chiar dacă toţi aveau să fugă la sfîrşit şi numai ea, altă femeie şi unul
dintre ei aveau să rămînă la picioarele crucii, îndurînd rîsul duşmanilor şi
laşitatea prietenilor lui,
„facă-se voia ta".
Facă-se voia ta, Doamne. Căci tu cunoşti slăbiciunea inimii fiilor tăi şi
dai fiecăruia doar povara pe care o poate duce. Căci Tu îmi înţelegi iubirea –
întrucît ea e singurul lucru cu adevărat al meu, singurul lucru pe care-l voi
putea duce cu mine în viaţa viitoare. Fă ca ea să rămînă curajoasă şi pură,
capabilă să trăiască mai departe, în ciuda prăpăstiilor şi capcanelor lumii.


Orga tăcu şi soarele se ascunse după munţi – ca şi cum amîndoi ar fi
fost conduşi de aceeaşi Mînă. Rugăciunea îi fusese auzită, rugăciunea lui
fusese muzica. Am deschis ochii şi biserica era complet întunecată – cu
excepţia lumînării singuratice, care lumina imaginea Fecioarei.

I-am auzit din nou paşii, în timp ce se întorcea unde eram eu. Lumina
acelei unice lumînări îmi lumină lacrimile şi surîsul – care, deşi nu era la fel
de frumos ca acela al Fecioarei, dovedea că inima îmi era vie.
El mă privi, îl priveam şi eu. Mîna mea i-o căută pe-a lui şi i-o găsi. Am
simţit că de astă dată inima lui bătea cel mai repede – aproape i-o puteam
auzi, fiindcă eram din nou cufundaţi în tăcere.
Dar sufletul îmi era liniştit şi inima împăcată.

L-am luat de mînă şi el m-a îmbrăţişat. Am stat acolo, la picioarele
Fecioarei, nu ştiu cît timp, pentru că timpul se oprise.
Ea ne privea. Ţăranca adolescentă care-i spusese „da" destinului ei.
Femeia care acceptase să-l poarte în pîntece pe fiul lui Dumnezeu, iar în
inimă dragostea Zeiţei. Ea era în stare să înţeleagă.
Nu voiam să întreb nimic. Erau suficiente clipele petrecute în biserică,
în seara aceea, ca să justifice toată călătoria noastră. Erau suficiente patru
zile împreună cu el ca să justifice tot anul acela în care nimic deosebit nu se
întîmplase.
De aceea nu voiam să întreb nimic. Am ieşit din biserică ţinîndu-ne de
mînă şi ne-am întors în camera noastră. Capul mi se învîrtea – seminarul,
Marea Mamă şi întîlnirea pe care urma să o aibă la noapte.

Mi-am dat seama atunci că, atît eu cît şi el, doream să ne unim sufletele
în acelaşi destin; exista însă un seminar în Franţa, exista Zaragoza. Am
simţit o strîngere de inimă. Am privit casele medievale, fîntîna din noaptea
trecută. Mi-am amintit tăcerea şi aerul trist ale celeilalte femei care fusesem
cîndva.
„Doamne, încerc să-mi redobîndesc credinţa. Nu mă părăsi în mijlocul
unei asemenea întîm-plări", m-am rugat eu, îndepărtînd de la mine frica.


El a dormit puţin, eu am rămas iar trează, privind conturul întunecat al
ferestrei. Ne-am deşteptat, am cinat cu familia care nu vorbea niciodată la
masă, iar el ceru cheia casei.
— Azi o să ne întoarcem tîrziu – îi spuse el femeii.
— Tinerii trebuie să se distreze – răspunse ea –. Şi să profite de zilele
libere cît mai bine cu putinţă.
— Trebuie să te întreb ceva – am spus eu, de îndată ce ne-am suit în
maşină –. Am încercat să evit, dar nu mai pot.
— Seminarul – zise el.
— Aşa e. Nu înţeleg.
„Deşi nu mai contează dacă înţeleg ceva sau nu", am gîndit.
— Eu te-am iubit mereu – începu el –. Am avut alte femei, dar mereu
te-am iubit. Purtam cu mine medalionul, gîndind ca într-o bună zi să ţi-l
înapoiez şi să am curajul să-ţi spun „te iubesc".

Toate drumurile lumii mă aduceau înapoi la tine. Îţi scriam şi
deschideam cu teamă fiecare răspuns al tău – pentru că, într-unui din ele,
îmi puteai spune că ţi-ai găsit pe cineva.
Atunci am simţit chemarea la viaţa spirituală. Sau, mai bine zis, am
acceptat să fiu chemat, deoarece – ca şi în cazul tău – chemarea fusese
prezentă în mine încă din copilărie. Am descoperit că Dumnezeu era prea
important în viaţa mea şi că n-aş fi putut fi fericit dacă nu mi-aş fi urmat
vocaţia. Faţa lui Cristos era în fiecare dintre săracii pe care i-am întîlnit în
lumea largă, şi îmi era cu neputinţă să nu o mai văd.

Făcu o pauză, şi m-am hotărît să nu insist.
Douăzeci de minute mai tîrziu, a oprit maşina şi am coborît.
— Sîntem la Lourdes – zise el –. Ar fi trebuit să-l vezi vara.
Vedeam doar străzi pustii, magazine închise, hoteluri cu bare de oţel la
intrarea principală.
— Şase milioane de persoane vin aici vara – continuă el, entuziasmat.
— Pentru mine arată ca un oraş-fantomă.
Am trecut peste un pod. În faţa noastră, un imens portal de fier –
străjuit de îngeri – avea unul din canaturi deschis. Şi am intrat.
— Spune mai departe ce începuseşi – l-am rugat, chiar dacă mă
hotărîsem cu puţin timp înainte să nu insist –. Spune-mi despre faţa lui
Cristos în oameni.
Am înţeles că nu dorea să continue conversaţia. Poate nici nu erau
momentul şi locul să o facă. Dar o dată ce începuse, trebuia să termine.


Am apucat-o pe un bulevard larg, mărginit pe ambele părţi de cîmpuri
acoperite de zăpadă. Observam în fund silueta unei catedrale.
— Spune mai departe – am repetat eu.
— Ştii doar. Am intrat în seminar. În primul an, m-am rugat ca
Dumnezeu să-mi transforme iubirea pentru tine într-o iubire pentru toţi
semenii. În al doilea an, am simţit că Dumnezeu mă auzise. În al treilea an,
deşi dorul de tine era încă foarte mare, aveam deja certitudinea că iubirea
mea se transforma în milostenie, rugăciune şi ajutorare a nevoiaşilor.
— Atunci de ce m-ai căutat? De ce-ai aprins iar în mine focul acesta?
De ce mi-ai spus despre exerciţiul Celeilalte şi m-ai făcut să văd cît de
meschină îmi era viaţa?
Cuvintele îmi sunau confuze, şovăielnice. Cu fiecare clipă care trecea, îl
vedeam tot mai aproape de seminar şi tot mai departe de mine.
— De ce te-ai întors? De ce îmi spui toate astea abia azi, cînd vezi că am
început să te iubesc?
El nu mi-a răspuns imediat.
— Ai să crezi că-i o prostie – zise el.
— N-am să cred. Nu-mi mai e teamă de ridicol. Chiar tu m-ai învăţat
asta.
— Acum două luni superiorul meu m-a rugat să-l însoţesc la casa unei
femei care murise şi-şi lăsase întreaga avere seminarului nostru. Ea locuise
la Saint-Savin şi superiorul meu trebuia sa-i facă inventarul tuturor
bunurilor.

Catedrala, în fund, se apropia cu fiecare pas. Intuiţia îmi spunea că, de
îndată ce vom fi ajuns acolo, orice conversaţie va trebui întreruptă.
— Nu te opri – am spus –. Merit o explicaţie.
— Îmi amintesc momentul cînd am intrat în acea casă. Ferestrele
dădeau către munţii Pirinei şi luminozitatea soarelui, intensificată de strălucirea
zăpezii, se răspîndea pretutindeni. Am început să fac o listă a
obiectelor, dar după cîteva minute a trebuit să mă opresc.

Descoperisem că gustul acelei femei coincidea întru totul cu al meu.
Avea discuri pe care le-aş fi cumpărat şi eu, aceeaşi muzică pe care şi mie
mi-ar fi plăcut să o ascult în timp ce aş fi contemplat peisajul de afară.
Rafturile era pline de multe cărţi – unele pe care le citisem, altele pe care
mi-ar fi plăcut cu siguranţă să le citesc. M-am uitat la mobile, la tablouri, la
micile obiecte din jur; parcă le-aş fi ales eu însumi.

Începînd din ziua aceea, n-am izbutit să-mi mai desprind gîndul de la
casa ei. De fiecare dată cînd intram în capelă ca să mă rog, îmi aminteam că
renunţarea mea nu fusese totală. Îmi închipuiam că aş fi acolo cu tine,
locuind în acea casă, ascultînd discurile, privind zăpada de pe munte şi
focul din cămin. Mi-i imaginam pe copiii noştri alergînd prin casă şi
jucîndu-se pe poienile de lîngă Saint-Savin.
Deşi nu mai intrasem niciodată în casa aceea, ştiam exact cum era. Şi
speram ca el să nu mai spună nimic, ca să pot visa nestînjenită.
El însă continuă:
— Acum două săptămîni nu mi-am mai putut suporta tristeţea din
suflet. L-am căutat pe superiorul meu, i-am mărturisit tot ce se întîmpla cu
mine. I-am istorisit povestea iubirii pentru tine şi ce simţisem în timp ce mă
apucasem de inventar.

Începu să cadă o ploaie fină. Am plecat capul şi mi-am închis mai bine
canadiana. Mi-era frică să mai aud restul.
— Atunci superiorul meu mi-a spus: „Sînt multe feluri de a-l sluji pe
Domnul. Dacă dumneata crezi că acesta-ţi e destinul, pleacă în căutarea lui.
Doar cine e fericit poate da şi altora fericire."
„Nu ştiu dacă acesta îmi e destinul", i-am răspuns eu superiorului meu.
Mi-am găsit pacea inimii cînd m-am hotărît să intru în această mî-năstire.
„Atunci du-te acolo şi scutură-te de orice îndoială", mi-a spus el. „Rămîi
în lume sau în-toarce-te la seminar. Dar locului ales trebuie să-i aparţii
integral. Un regat divizat nu reuşeşte să facă faţă atacurilor date de
adversari. O fiinţă umană divizată nu reuşeşte să facă în mod demn faţă vieţii."

Vîrî mîna în buzunar şi-mi dădu ceva. Era o cheie.
Superiorul mi-a împrumutat cheia casei. A spus că mai putem aştepta
niţel înainte de a vinde lucrurile. Am ştiut că voia să revin acolo cu tine.
El a aranjat conferinţa de la Madrid – ca să avem prilejul de a ne reîntîlni.

M-am uitat la cheia din mîna lui şi m-am mulţumit să zîmbesc. În piept
parcă-mi băteau clopotele şi se deschideau cerurile. Avea să-l slujească pe
Dumnezeu în alt fel – alături de mine. Voiam să lupt pentru asta.
— Ţine tu cheia – zise el.
Am întins mîna şi-am pus-o în buzunar.


Bazilica se şi înălţa în faţa noastră. Înainte să pot rosti vreo vorbă,
cineva l-a văzut şi a venit să-l salute. Ploaia fină cădea fără întrerupere şi eu
nu ştiam cît timp urma să rămînem acolo; îmi aminteam mereu că aveam un
singur schimb de haine şi nu puteam sta udă în ele.
Am încercat să mă concentrez în prezent. Nu voiam să mă gîndesc la
casă – la lucruri suspendate între cer şi pămînt, lăsîndu-mă în voia destinului.

El mă chemă şi mă prezentă cîtorva persoane. Au întrebat unde
trăsesem şi cînd el a menţionat Saint-Savin, cineva a spus că acolo era
înmormîntat un sfînt pustnic. Spuseră că acesta descoperise fîntîna din
mijlocul pieţei – şi că scopul iniţial al tîrguşorului era să constituie un
refugiu pentru călugării care părăseau viaţa de la oraş şi se retrăgeau în
munţi în căutarea lui Dumnezeu.
— Ei încă mai vieţuiesc acolo – zise altul.
Eu nu ştiam dacă istoria era adevărată şi nu ştiam nici cine erau acei„ei".

Sosiră şi alte persoane şi tot grupul se îndreptă către intrarea peşterii.
Un bărbat mai în vîrstă încercă să-mi spună ceva pe franţuzeşte. Văzînd că
nu înţelegeam, trecu la o spaniolă stricată:
— Însoţiţi o persoană foarte deosebită – zise el –. Un om care face
minuni.
N-am răspuns nimic, dar mi-am adus aminte de noaptea de la Bilbao,
cînd a venit să-l caute un om disperat. El nu-mi spusese unde se dusese, şi
nici nu mă interesa. Gîndul meu se concentra asupra unei case, pe care o
ştiam exact cum era. Cu cărţile, cu discurile, cu peisajul şi mobilierul ei.

Undeva în lumea asta, o casă stătea cu adevărat în aşteptarea noastră,
cîndva. O casă unde i-aş putea aştepta în linişte sosirea. O casă unde puteam
aştepta întoarcerea de la colegiu a unei fete sau a unui băiat, care ar fi
umplut-o de veselia lor şi-n urma cărora n-aş fi avut nimic de strîns.
Grupul merse în tăcere, prin ploaie, pînă cînd ajunserăm în cele din
urmă la locul apariţiilor. Era întocmai cum mi-l închipuisem: peştera, imaginea
Maicii Domnului şi un izvor – protejat sub sticlă – unde avusese loc
minunea apei. Cîţiva pelerini se rugau, alţii şedeau în peşteră, tăcuţi, cu
ochii închişi. Prin faţa peşterii curgea un rîu şi zgomotul apelor lui m-a
liniştit. Cînd i-am văzut imaginea, am făcut o scurtă rugăciune; i-am cerut
Fecioarei să mă ajute, căci inima mea nu mai avea nevoie de suferinţă.

„Dacă e să vină durerea, să vină repede", am zis. „Căci am o viaţă în faţa
mea şi trebuie să mi-o folosesc cît mai bine cu putinţă. Dacă el va trebui să
facă o alegere, s-o facă atunci cît mai repede. Şi îl voi aştepta. Sau îl voi uita.
Aşteptarea e dureroasă. Uitarea e dureroasă. Dar a nu şti ce hotărîre să
iei este cea mai cruntă dintre suferinţe."
În adîncul inimii mele, am simţit că-mi auzise rugăciunea.

Miercuri, 8 decembrie 1993

Cînd orologiul catedralei a bătut miezul-nopţii, grupul din jurul nostru
se mărise binişor. Eram aproape o sută de inşi, printre care cîţiva preoţi şi
călugări, stînd în ploaie, privind statuia.
— Mărire ţie, maică a Neprihănitei Zămisliri! – zise cineva de lîngă mine
de îndată ce încetară să răsune dangătele orologiului.
— Mărire ţie! – răspunseră toţi, cu un ropot de aplauze.
Interveni numaidecît un gardian şi ne rugă să nu facem gălăgie. Îi
deranjam pe ceilalţi pelerini.
— Venim de departe – zise un domn din grupul nostru.
— Şi ei – răspunse gardianul, arătînd către persoanele care se rugau în
ploaie –. Şi se roagă în tăcere.

Am aşteptat cu nerăbdare ca gardianul să termine disputa. Doream să
fiu singură cu el, departe de-acolo, ţinîndu-l de mînă şi spunîndu-i ce
simţeam. Aveam nevoie să discutăm despre casă, să facem planuri, să
vorbim despre dragoste. Trebuia să-l liniştesc, să-i dovedesc şi mai mult
sentimentele mele, să-i spun că va putea să-şi realizeze visul – pentru că
aveam să-i fiu alături, ajutîndu-l.

Gardianul se îndepărtă şi unul dintre preoţi începu să recite mătăniile,
pe şoptite. Cînd am ajuns la Crez, care încheie seria rugăciunilor, am rămas
cu toţii tăcuţi, cu ochii închişi.
— Cine sînt oamenii aceştia? – am întrebat.
— Harismatici – zise el.
Mai auzisem cuvîntul acesta, dar nu ştiam ce înseamnă de fapt. El şi-a
dat seama.
— Sînt cei care acceptă focul Duhului Sfînt – zise el –. Focul pe care
Isus l-a lăsat şi din care puţini îşi aprind lumînările. Sînt persoane aflate
aproape de adevărul originar al creştinismului, cînd toţi oamenii puteau face
minuni.

Sînt persoane călăuzite de către Femeia Înveşmîntată în Soare – zise el,
arătînd cu privirea către Fecioară.
Grupul începu să cînte şoptit, ca şi cum s-ar fi supus unei porunci
invizibile.
— Tremuri de frig. Nu e nevoie să participi – zise el.
— Tu rămîi?
— Rămîn. Asta e viaţa mea.
— Atunci vreau să particip şi eu – i-am răspuns, deşi aş fi preferat să fiu
departe de-acolo –. Dacă asta e lumea ta, vreau să învăţ să fac parte şi eu din ea.

Grupul continuă să cînte. Am închis ochii şi am căutat să urmăresc
muzica, chiar dacă nu vorbeam franceza. Repetam cuvintele fără a le pricepe
înţelesul, doar după sunet. Dar asta mă ajuta să fac ca timpul să-mi treacă
mai repede.
Avea să se termine curînd. Vom putea atunci să ne întoarcem la Saint-Savin, numai noi doi.

Am continuat să cînt mecanic. Treptat am simţit că muzica punea
stăpînire pe mine, ca şi cum ar fi avut o viaţă proprie şi ar fi fost capabilă să
mă hipnotizeze. Frigul mi-a trecut şi nu mă mai îngrijora ploaia şi nici faptul
că nu aveam decît un singur rînd de haine. Muzica îmi făcea bine, îmi
înveselea cugetul, mă transporta într-o epocă în care Dumnezeu era mai
aproape şi mă ajuta. Tocmai cînd eram gata să mă abandonez total, muzica
încetă.

Am deschis ochii. De astă dată nu mai era gardianul, ci un preot. El i se
adresa unuia dintre ceilalţi preoţi din grup. Conversară puţin în şoaptă şi
preotul se îndepărtă.

Preotul din grup se întoarse către noi:
— Trebuie să ne facem rugăciunile dincolo de rîu – zise el.
În linişte, ne-am dus la locul indicat. Am trecut podul aflat aproape în
faţa peşterii şi ne-am mutat pe celălalt mal. Locul era foarte frumos: copaci,
un cîmp deschis şi rîul – care curgea acum între noi şi peşteră. De acolo
puteam vedea bine imaginea luminată şi ne puteam înălţa mai liber vocile,
fără senzaţia neplăcută că tulburăm rugăciunea celorlalţi. Impresia asta
trebuie să fi molipsit întregul grup: componenţii lui începuseră să cînte mai
tare, îşi înălţaseră fruntea şi zîmbeau cu picurii de ploaie scurgîndu-li-se pe
obraji. Cineva ridică braţele şi o clipă mai tîrziu ni le-am ridicat şi noi toţi,
legănîndu-ne într-o parte şi-n alta în ritmul muzicii.

Mă străduiam să mă abandonez – şi-n acelaşi timp voiam să iau seama
la ceea ce făceau ceilalţi. Un preot de lîngă mine cînta în spaniolă şi am
încercat să repet cuvintele după el. Erau invocaţii către Duhul Sfînt şi
Fecioară ca să-şi facă simţită prezenţa şi să-şi reverse binecuvîntările
asupra fiecăruia dintre noi.
— Fie ca darul limbilor să se pogoare asupra noastră – zise alt preot,
repetînd fraza în spaniolă, italiană şi franceză.

N-am izbutit să înţeleg ceea ce a urmat. Fiecare dintre persoanele
prezente a început să vorbească o limbă care nu semăna cu nici unul dintre
idiomurile cunoscute. Era mai degrabă o înşiruire de sunete decît o limbă
anume, cu vorbe ce păreau să vină direct din inimă, fără sens logic. Mi-am
adus imediat aminte de conversaţia noastră din biserică şi în care el mi-a
vorbit despre revelaţie – despre faptul că toată înţelepciunea stă în
ascultarea propriului suflet.

„Poate că asta e limba îngerilor", mi-am spus, încercînd să imit ce
făceau ei – şi simţindu-mă ridicolă.
Toţi se uitau la statuia Fecioarei de pe celălalt mal al rîului şi toţi
păreau a fi în transă. L-am căutat cu privirea şi am văzut că se găsea la oarecare
distanţă de mine. Îşi ţinea mîinile ridicate la cer şi rostea şi el cuvinte
într-un ritm precipitat, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu Ea. Surîdea, iar
uneori se arăta parcă surprins.

„Asta e lumea lui", am gîndit eu.
Totul începu să mă înfricoşeze. Bărbatul pe care mi-l doream alături
spunea că Dumnezeu era şi femeie, vorbea limbi de neînţeles, cădea în transă
şi părea aproape de îngeri. Casa din munţi începu să pară mai puţin
reală, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o lume pe care el ar fi şi lăsat-o în urmă.

Toate zilele acelea – începînd cu conferinţa de la Madrid – mi se păreau
ca parte dintr-un vis, o călătorie în afara timpului şi-a spaţiului vieţii mele.
Visul avea totodată savoarea lumii, a unui roman, a unor noi aventuri. Oricît
m-aş fi opus, ştiam că iubirea putea incendia lesne inima unei femei şi că
era doar o chestiune de timp pentru ca eu să las vîntul să se dezlănţuiască şi
apele să rupă zidurile barajului. Oricît de puţin receptivă aş fi fost la
început, iubisem şi altădată şi puteam aprecia cum aveam să mă comport
într-o asemenea situaţie.

Acolo era însă ceva ce-mi rămînea de neînţeles. Nu era catolicismul
care mi se predase la şcoală. Nu aşa îl vedeam pe bărbatul vieţii mele.
„Bărbatul vieţii mele! Ce straniu!", mi-am spus în sinea-mi, surprinsă
eu însămi de acest gînd.
Acolo, în faţa rîului şi a peşterii, m-am simţit cuprinsă de frică şi de
gelozie. Frică deoarece totul era nou pentru mine, iar tot ce este nou sperie.
Gelozie deoarece, încetul cu încetul, înţelegeam că dragostea lui era mai
mare decît aş fi crezut şi se revărsa în zone unde eu nu călcasem niciodată.

„Iartă-mă, Maică Preacurată", am zis. „Iartă-mă dacă sînt egoistă,
măruntă şi dacă mă lupt ca bărbatul acesta să mă iubească doar pe mine."
Şi dacă vocaţia lui ar fi realmente să părăsească lumea, să se închidă în
seminar şi să vorbească doar cu îngerii?
Cît timp avea să reziste înainte de a-şi părăsi casa, discurile şi cărţile şi
a se întoarce la adevărata lui cale? Sau, chiar dacă nu avea să se mai
întoarcă niciodată la seminar, ce preţ ar trebui oare să plătesc eu ca să-l ţin
departe de adevăratul lui vis?
Toţi păreau concentraţi în ceea ce făceau, mai puţin eu însămi. Îl fixam
cu privirea, iar el vorbea limba îngerilor.


Frica şi gelozia mi-au fost înlocuite de solitudine. Îngerii aveau cu cine
să stea de vorbă, iar eu eram singură.
Nu ştiu ce anume m-a împins să încerc să vorbesc şi eu limba aceea
stranie. Poate nevoia imensă de a mă întîlni cu el, de a spune ce anume
simţeam. Poate pentru că trebuia să-mi las sufletul să stea de vorbă cu mine
– inima îmi nutrea multe îndoieli şi avea nevoie de răspunsuri.

Nu ştiam exact ce să fac; senzaţia de ridicol era foarte puternică. Acolo
erau însă bărbaţi şi femei de toate vîrstele, preoţi şi mireni, novici şi călugări,
studenţi şi bătrîni. Asta mi-a dat curaj şi m-am rugat la Duhul Sfînt să mă
ajute să înving bariera fricii.
„Încearcă", mi-am zis eu. „N-ai altceva de făcut decît să deschizi gura şi
să ai curajul de-a spune lucruri pe care nu le pricepi. Încearcă."
M-am hotărît să-ncerc. Mai înainte însă m-am rugat ca noaptea aceea –
după o zi atît de lungă, încît nici nu mai reuşeam de fapt să-mi amintesc
cînd începuse – să fie o epifanie, un nou început pentru mine.

Se părea că Dumnezeu mă ascultase. Vorbele au început să-mi curgă
de pe buze – şi treptat şi-au pierdut înţelesul din limba oamenilor. Ruşinea
mi s-a atenuat, încrederea mi-a sporit, limba a început să mi se dezlege
liber. Deşi nu pricepeam nimic din ceea ce spuneam, totul avea înţeles
pentru sufletul meu.
Simplul fapt de a fi avut destul curaj ca să spun lucruri fără sens a
început să-mi inducă o stare euforică. Eram liberă, nu eram nevoită să caut
sau să dau explicaţii despre faptele mele. Libertatea asta mă înălţa la cer –
unde m-a învăluit o Iubire Supremă, care iartă toate şi nu se simte niciodată
părăsită.

„S-ar părea că mi se întoarce credinţa", gîndeam eu, uimită de toate
minunile pe care le poate săvîrşi iubirea. O simţeam pe Fecioară lîngă mine,
strîngîndu-mă la piept, acoperindu-mă şi încălzindu-mă cu mantia ei.
Cuvintele ciudate îmi ieşeau tot mai repede din gură.
Pe nesimţite, am început să plîng. Bucuria îmi invada inima, mă
inunda. Era mai puternică decît temerile, decît certitudinile mele meschine,
decît încercarea de a-mi ţine sub control fiecare secundă a vieţii.

Ştiam că plînsul acela era un dar fiindcă la şcoala de maici mă
învăţaseră că sfinţii plîngeau în extaz. Am deschis ochii, am contemplat
cerul întunecos şi mi-am simţit lacrimile amestecîndu-mi-se cu ploaia.
Pămîntul era viu, apa care venea de sus aducea cu ea minunea din înalturi.
Făceam şi noi parte din această minune.
Ce bine că Dumnezeu poate fi femeie – am spus eu în şoaptă, pe cînd
ceilalţi cîntau –. Dacă este aşa, chipul lui feminin ne-a învăţat să iubim.


— Să ne rugăm în corturi de opt – spuse preotul în spaniolă, italiană şi franceză.
M-am simţit din nou dezorientată, nepricepînd deloc ce anume se petrecea.
Cineva s-a apropiat de mine şi şi-a pus braţul pe umărul meu.
Altcineva a făcut la fel de partea cealaltă.
Am alcătuit un cerc de opt persoane îmbrăţişate. Apoi, ne-am aplecat în faţă şi capetele ni s-au atins.
Păream un cort omenesc. Ploaia se mai intensificase, dar nimeni n-o
lua în seamă. Poziţia în care stăteam ne concentra toate energiile şi căldura.
— Neprihănita Zămislire să-l ajute pe copilul meu ca să-şi găsească
drumul – rosti bărbatul care mă îmbrăţişase din dreapta mea –. Vă rog, să
spunem un Ave-Maria pentru copilul meu.
— Amin – răspunseră toţi. Şi cei opt se rugară, rostind un Ave-Maria.
— Lumineze-mă Neprihănita Zămislire şi trezească-n mine darul
vindecării – se auzi glasul unei femei din „cortul" nostru –. Să rostim un
Ave-Maria.

Toţi au spus iarăşi „amin" şi s-au rugat. Fiecare a făcut cîte o cerere şi
toţi au participat cu rugăciuni. Eram de-a dreptul uimită de mine, pentru că
mă rugam ca un copil – şi, tot ca un copil, credeam că cererile noastre vor fi
împlinite.
Grupul tăcu o fracţiune de secundă. Am constatat că îmi venise mie
rîndul să cer ceva. În orice altă împrejurare aş fi murit de ruşine – fără a
putea scoate nici o vorbă. Era însă o Prezenţă acolo, şi această prezenţă îmi
dădea încredere.
— Neprihănita Zămislire să mă înveţe să iubesc la fel ca ea – am zis eu
–. Dragostea această să crească în mine şi-n bărbatul căruia îi este dedicată.
Să spunem un Ave-Maria.

Ne-am rugat împreună şi iarăşi am simţit o senzaţie de libertate. Ani de
zile luptasem împotriva inimii mele fiindcă îmi era frică de tristeţe, de
suferinţă, de abandon. Totdeauna ştiusem că adevărata iubire era mai
presus de toate acestea şi că era preferabil să mori decît să încetezi a mai
iubi.

Şi, în clipa asta, descopeream că şi eu eram capabilă de iubire. Chiar
dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merita fiecare
bănuţ din preţul ei.
„Nu se poate să mă mai gîndesc la toate astea, trebuie să mă concentrez
asupra ritualului." Preotul care conducea grupul a cerut să fie desfăcute
corturile şi să ne rugăm acum pentru bolnavi. Oamenii se rugau, cîntau,
dansau în ploaie, adorîndu-i pe Dumnezeu şi pe Fecioara Maria. Din cînd în
cînd, toţi reîncepeau să vorbească în limbi străine şi să-şi legene braţele
ridicate la cer.
— Cineva de aici, care are o noră bolnavă, să ştie că ea se va face bine –
zise o femeie, la un moment dat.
Reîncepeau rugăciunile şi reîncepeau cîntecele şi bucuria. Din cînd în
cînd, se auzea din nou glasul acelei femei.
— Cineva din grupul nostru, care şi-a pierdut mama de curînd, trebuie
să aibă credinţă şi să ştie că ea este în slava cerurilor.
Mai tîrziu el mi-a povestit că acesta era darul profeţiei şi că unele
persoane erau capabile să presimtă ce se întîmpla într-un loc îndepărtat sau
ce avea să se întîmple în scurt timp.

Dar şi dacă n-aş fi aflat niciodată de asta, eu credeam în puterea
glasului care vorbea de minuni. Speram ca ea, la un moment dat, să spună
şi ceva despre dragostea dintre doi inşi de faţă acolo. Trăgeam nădejdea s-o
aud proclamînd că iubirea aceasta este binecuvîntată de toţi îngerii şi sfinţii,
de Dumnezeu şi de Zeiţă.


Nu ştiu cît a durat ritualul acela. Oamenii reîncepuseră să vorbească în
limbi ciudate, cîntaseră, dansaseră cu braţele înălţate la cer, se rugaseră
pentru cei de lîngă ei, ceruseră minuni, mărturisiseră harurile ce le fuseseră
acordate.
În cele din urmă, preotul care conducea ceremonia zise:
— Să ne rugăm cîntînd, pentru toţi cei care au participat pentru prima
oară la această reînnoire harismatică.
Nu cred că eram singura. Constatarea m-a liniştit.
Toţi au cîntat o rugăciune. De astă dată m-am mulţumit să ascult,
rugîndu-mă ca harurile să coboare asupră-mi.
De multe aveam nevoie.
— Să primim binecuvîntarea – zise preotul.
Toţi se întoarseră către peştera luminată, de peste rîu. Preotul rosti
diverse rugăciuni şi ne binecuvîn tă pe toţi. Apoi toţi se sărutaseră şi-şi
uraseră „la mulţi ani de neprihănita Zămislire", după care se despărţiseră,
văzîndu-şi fiecare de drumul său.

El s-a apropiat. Avea un aer mai vesel ca de obicei.
— Eşti udă leoarcă – zise el.
— Şi tu – i-am răspuns eu, rîzînd.
Ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la Saint-Savin. Aşteptasem cu
nerăbdare clipa asta – dar acum, cînd ea sosise, nu mai ştiam ce să spun.
Nu eram în stare să discut despre casa din munţi, despre ritual, despre cărţi
şi discuri, despre limbile ciudate şi rugăciunile din corturi.
El trăia în două lumi. Undeva, în loc şi-n timp, aceste două lumi se
contopeau într-una singură – şi eu trebuia să descopăr cum anume.
Cuvintele însă, în momentul acela, nu erau de nici un folos. Iubirea
poate fi descoperită doar prin actul iubirii.

— Mai am un singur pulover – zise el după ce ne-am întors în cameră –.
Pune-ţi-l tu. Mîine îmi cumpăr eu altul.
Să punem hainele pe calorifer. Pînă mîine se vor usca – am răspuns eu
–. Oricum, mai am bluza pe care mi-am spălat-o ieri.
Cîteva clipe, nimeni n-a mai spus nimic.
Haine. Goliciune. Frig.
Pînă la urmă, el a scos din valijoară alt tricou.
— Poţi să dormi cu ăsta – zise el.
— Grozav – am răspuns.
Am stins lumina. Pe întuneric, mi-am scos îmbrăcămintea udă, am
întins-o pe radiator şi l-am dat la maximum.
Lumina felinarului de afară era suficientă pentru ca el să-mi poată
vedea silueta şi să-şi dea seama că sînt goală. Mi-am pus tricoul şi m-am
strecurat în patul meu, sub pături.
— Te iubesc – l-am auzit spunîndu-mi.
— Eu învăţ să te iubesc – i-am răspuns.
Îşi aprinse o ţigară.
— Crezi că a venit momentul adevărului? – întrebă el.
Ştiam la ce se referă. M-am sculat şi m-am dus să mă aşez pe marginea patului său.
Jarul ţigării îi lumina din cînd în cînd faţa. M-a prins de mînă şi am stat
aşa cîteva clipe. L-am mîngîiat atunci pe păr.
— Nu trebuia să întrebi – am răspuns –. Dragostea nu pune multe
întrebări, deoarece, dacă începem să gîndim, începe să ne fie frică. E o frică
inexplicabilă, nu poate fi exprimată în cuvinte.

Poate e frica de a nu fi dispreţuită, de a nu fi acceptată, de a rupe vraja.
Pare ridicol, dar aşa este. De aceea nu întrebi, faci. Cum mi-ai spus chiar tu
de atîtea ori, îţi asumi riscurile.
— Ştiu. N-am mai pus niciodată întrebarea asta.
— Inima mea îţi aparţine încă de pe-acum – am răspuns,
prefăcîndu-mă că nu-i auzisem cuvintele –. Mîine poţi pleca, dar ne vom
aminti totdeauna miracolul acestor zile, iubirea romantică, posibilitatea, visul.
Cred însă că Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, a ascuns infernul
chiar în miezul paradisului. Ca să fim totdeauna atenţi. Ca nu cumva să
dăm uitării stîlpul Asprimii în timp ce trăim bucuria Milostivirii.
Mîinile lui îmi strînseră cu mai multă putere tîmplele.
— Înveţi repede – zise el.
Eram şi eu surprinsă de ce spusesem. Fapt e însă că, dacă crezi că ştii
ceva, pînă la urmă chiar ştii.
— Să nu crezi că sînt dificilă - am spus eu –. Am fost cu mulţi bărbaţi.
Am făcut dragoste şi cu unii pe care abia îi cunoşteam.
— Şi eu – răspunse el.
Încerca să fie natural, dar, după felul cum mă mîngîia pe cap, am văzut
că nu-i fusese uşor să-mi audă vorbele.
— Dar începînd de azi dimineaţă, virginitatea mi s-a refăcut în chip
misterios. Nu încerca să înţelegi, fiindcă numai o femeie poate şti ce vreau să
spun. Descopăr din nou dragostea. Şi pentru asta e nevoie de timp.
Îşi luă mîinile de pe părul meu şi mă mîngîie pe faţă. L-am sărutat uşor
pe buze şi m-am întors la mine-n pat.
Nu ştiam la drept vorbind de ce procedasem aşa. Nu ştiam dacă o
făcusem ca să mi-l apropii şi mai mult sau ca să-i las lui toată libertatea.
Ziua fusese însă lungă. Eram mult prea obosită ca să mai gîndesc.

Am avut o noapte de nesfîrşită pace. La un moment dat, mi se părea că
m-am trezit – deşi dormeam. O prezenţă feminină m-a luat la pieptul ei şi o
cunoşteam parcă de mult, căci mă simţeam protejată şi iubită.


M-am trezit la şapte, într-o căldură ucigătoare. Mi-am amintit că
dădusem încălzirea la maximum, ca să usuc hainele. Era încă întuneric
şi-am încercat să mă scol fără să fac zgomot, ca să nu-l deranjez.
Dar cînd m-am ridicat în picioare, am văzut că el nu mai era acolo.
Am intrat în panică. Cealaltă s-a trezit numaidecît, spunîndu-mi:
„Vezi? A fost de-ajuns să fii de acord, şi el a şi dispărut. Ca toţi bărbaţii."

Panica îmi sporea cu fiece clipă. Nu voiam să-mi pierd controlul. Dar
Cealaltă nu înceta să vorbească:
„Sînt încă aici", zicea ea. „Ai lăsat ca vîntul să-şi schimbe direcţia, ai
deschis poarta şi dragostea ţi-a inundat viaţa. Dacă vom acţiona prompt,
vom reuşi să controlăm din nou situaţia."
Trebuia să fiu practică. Să-mi iau măsuri de precauţie.
„El a plecat", continuă Cealaltă. „Tu trebuie să scapi din fundul ăsta de
lume. Viaţa ta la Zaragoza e încă intactă: du-te-napoi cît mai repede. Înainte
să pierzi ceea ce ai obţinut cu atîta efort."
„Trebuie să fi avut motive serioase", m-am gîndit.
„Bărbaţii au totdeauna motivele lor", i-am spus Celeilalte. „Fapt e însă
că pînă la urmă le părăsesc pe femei."
Atunci trebuie să văd cum să mă întorc în Spania. Trebuie să rămîn cu
mintea trează.
„Să începem cu aspectul practic: banii", spunea Cealaltă.

N-aveam nici o para. Trebuia să cobor, să le telefonez cu taxă inversă
părinţilor mei şi să aştept ca să-mi trimită banii pentru întoarcere.
Dar azi e sărbătoare şi banii vor sosi abia mîine. Ce fac cu mîncarea?
Cum să le explic proprietarilor că va fi nevoie să aştepte două zile ca să le pot plăti?
„Mai bine nu spune nimic", răspunse Cealaltă. Aşa e, ea avea
experienţă, ştia să facă faţă unor asemenea situaţii. Nu era fata înflăcărată
care-şi pierde capul, ci femeia care a ştiut mereu ce vrea de la viaţă. Trebuia
să rămîn mai departe acolo, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ca şi cum el
ar urma să se întoarcă. Şi, după sosirea banilor, aveam să-mi plătesc
datoriile şi să plec.

„Foarte bine", zise Cealaltă. „Uite, redevii cea de dinainte. Nu fi tristă –
că tot ai să-ţi găseşti tu un bărbat. Unul pe care-l vei putea iubi fără riscuri."
Mi-am luat hainele de pe radiator. Se uscaseră. Trebuia să aflu care
dintre satele din jur avea o bancă, să telefonez, să-mi iau toate măsurile de
prevedere. Cîtă vreme mă voi gîndi la asta, nu voi avea răgaz să plîng sau să
mă las copleşită de melancolie.
Şi tocmai atunci am dat peste un bilet:

„Am plecat la seminar. Strînge-ţi lucrurile (ha! ha! ha!), diseară plecăm în
Spania. Mă întorc după-amiază tîrziu."
Şi termina zicînd: „Te iubesc."

Am strîns biletul la piept, m-am simţit mizerabilă şi în acelaşi timp uşurată. Am observat că Cealaltă se retrăgea, luată prin surprindere de descoperire.
Şi eu îl iubeam. Cu fiecare minut, cu fiecare secundă, dragostea
aceasta sporea şi mă transforma. Îmi redobîndeam încrederea în viitor şi
redobîndeam – treptat – credinţa în Dumnezeu.
Totul datorită iubirii.
„Nu vreau să mai stau de vorbă cu întunericul din mine", mi-am
făgăduit mie însemi, închizîndu-i definitiv uşa Celeilalte. „O cădere de la etajul
trei te zdrobeşte la fel ca şi una de la etajul o sută."
Dacă tot ar fi să cad, cel puţin să cad de la mare înălţime.

— Nu plecaţi iar pe nemîncate – zise femeia.
— Nu ştiam că vorbiţi spaniola – am răspuns mirată.
— Frontiera e aproape. Turiştii vin vara la Lourdes. Dacă n-aş vorbi
spaniola, n-aş închiria camere.
Mi-a adus pîine prăjită şi cafea cu lapte. Am început să mă pregătesc
sufleteşte ca să fac faţă zilei care urma; fiecare ceas avea să pară cît un an.
Speram ca gustarea aceea să mă destindă puţin.
— De cît timp sînteţi căsătoriţi? – m-a întrebat ea.
— A fost prima iubire din viaţa mea – i-am răspuns. Şi era destul.
— Vedeţi piscurile acelea de afară? – continuă femeia –. Prima iubire
din viaţa mea a murit pe unul din acei munţi.
— Aţi găsit însă pe altcineva.
— Da, am găsit. Şi am reuşit să fiu fericită din nou. Destinul e ciudat:
aproape nici una dintre cunoştinţele mele nu s-a căsătorit cu prima dragoste
din viaţă. Cele care au făcut-o îmi spun mereu că au pierdut ceva
important, că n-au trăit tot ce ar fi trebuit să trăiască.
A tăcut brusc.
— Scuzaţi-mă – zise ea –. Nu vreau să vă jignesc.
— Nu mă jigniţi.
— Mă uit mereu la fîntîna din piaţă. Şi mă tot gîndesc: nimeni n-a ştiut
unde e apa – pînă cînd Savin nu s-a hotărît să sape şi a descoperit-o. Dacă
n-ar fi făcut-o, orăşelul ar fi fost acolo, jos, lîngă rîu.
— Şi ce-are de-a face asta cu dragostea? – am întrebat-o.
— Fîntîna asta i-a adus pe mulţi aici, cu speranţele, visele şi conflictele
lor. Cineva a cutezat să caute apă, apa s-a arătat şi toţi s-au adunat în jurul
ei. Cred că, atunci cînd căutăm iubirea cu îndrăzneală, ea se dezvăluie şi
ajungem să atragem şi mai multă iubire. Dacă ne iubeşte un om, ne iubesc toţi.

Dar dacă sîntem singuri, ne trezim şi mai singuri. Viaţa e ciudată.
— Aţi auzit vorbindu-se de o carte numită I Ching? – am întrebat-o.
— Niciodată.
— În ea se spune că poţi muta un oraş, dar nu o fîntînă. Îndrăgostiţii se întîlnesc, îşi potolesc setea, îşi construiesc casele, îşi cresc copiii în jurul unei fîntîni.

Dar dacă unul dintre ei se hotărăşte să plece, fîntîna nu poate să-l
urmeze. Dragostea rămîne acolo, părăsită – dar plină de aceeaşi apă curată
ca mai înainte.
— Vorbeşti ca o bătrînă care a suferit mult, draga mea.
— Nu. Totdeauna mi-a fost teamă. N-am săpat niciodată o fîntînă. Fac
asta acum şi nu vreau să uit riscurile.
Am simţit în buzunar ceva neobişnuit. Cînd mi-am dat seama ce era, a
îngheţat inima în mine. M-am grăbit să-mi termin cafeaua.

O cheie. Aveam o cheie.
— Era o femeie, aici, în oraş, care a murit şi a lăsat totul moştenire
seminarului din Tarbes – am spus eu –. Ştiţi unde e casa ei?
Femeia deschise uşa şi mi-o arătă. Era una dintre casele medievale din
piaţetă, avînd vedere spre vale şi spre munţi.
— Acum vreo două luni au fost aici doi preoţi – zise ea –. Şi ...
Mă privi cu un aer dubitativ.
— Şi unul din ei semăna cu soţul dumneavoastră – zise ea, după o
lungă pauză.
— El era – i-am răspuns în timp ce ieşeam, mulţumită că-l lăsasem pe
copilul din mine să facă o soţie.

M-am oprit în faţa casei, neştiind ce să fac. Ceaţa învăluia totul şi mi se
părea că sînt într-un vis cenuşiu, unde se ivesc figuri stranii care ne poartă
în locuri şi mai stranii.
Nervoasă, răsuceam cheia între degete.
Din pricina negurii, ar fi cu neputinţă să văd munţii de la fereastră.
Casa trebuie să fie întunecoasă, fără soare printre perdelele trase. Casa
trebuie să fie tristă fără prezenţa lui lîngă mine.
Am privit orologiul. Nouă dimineaţa.
Ceva trebuia să fac, ceva care să mă ajute să-mi petrec timpul, să aştept.

Să aştept. A fost prima lecţie pe care am învăţat-o despre dragoste. Ziua
se tîrăşte, faci mii de planuri, îţi imaginezi toate subiectele de conversaţie
posibile, îţi făgăduieşti să-ţi schimbi felul de a fi sub anumite aspecte – şi
eşti din ce în ce mai neliniştită pînă cînd îţi soseşte iubitul. Şi tocmai atunci
nu ştii ce să spui. Orele de aşteptare se transformă în încordare, încordarea
devine spaimă şi spaima te face să-ţi fie ruşine să-ţi arăţi afecţiunea.

„Nu ştiu dacă se cade să intru." Mi-am amintit convorbirea din ziua
precedentă – casa aceea era simbolul unui vis.
Nu puteam rămîne însă încremenită acolo toată ziua. Mi-am luat inima
în dinţi, am scos cheia din buzunar şi m-am îndreptat către uşă.
— Pilar!
Vocea, cu un puternic accent franţuzesc, venea din ceaţă. Am fost mai
curînd uimită decît speriată. Putea fi proprietarul casei unde închiriasem
camera – deşi nu-mi aminteam să-i fi spus cum mă cheamă.
— Pilar! – repetă vocea, de astă dată mai de-aproape.
M-am uitat prin piaţa acoperită de ceaţă. O siluetă se apropia, cu paşi
grăbiţi. Coşmarul ceţurilor cu figurile lui stranii devenea realitate.
— Aşteaptă – zise el –. Vreau să stau de vorbă cu dumneata.
Cînd s-a apropiat de mine, am văzut că era un preot. Figura lui semăna
cu caricaturile preoţilor de ţară: scund, cam rotofei, cu cîteva fire de păr alb
pe creştetul aproape chel.
— Bună – zise el, întinzînd mîna şi afişînd un zîmbet larg.
Uimită, am răspuns la salut.
— Păcat că ceaţa acoperă totul – zise el – privind către casă –.
Saint-Savin e aşezat pe un munte şi vederea din casa asta e frumoasă. De la
ferestrele ei se zăresc valea, acolo jos, şi vîrfurile ninse acolo, sus. Cred că ştii.

Am dedus atunci cine era: superiorul mînăstirii.
— Ce faceţi aici? – l-am întrebat –. Şi de unde ştiţi cum mă cheamă?
— Vrei să intri? – zise el, schimbînd vorba.
— Nu. Vreau să-mi răspundeţi la întrebare.
Îşi frecă mîine ca să şi le încălzească un pic şi se aşeză pe bordură.
M-am aşezat şi eu lîngă el. Ceaţa era tot mai deasă, ascunsese şi biserica –
deşi ea nu se afla decît la vreo douăzeci de metri de noi.
Tot ce reuşeam să vedem era fîntîna. Mi-am amintit de vorbele femeii.
— Ea e prezentă – am zis eu.
— Cine?
— Zeiţa – i-am răspuns –. Ea este negura.
— Deci el ţi-a vorbit despre asta ! – rîse el –. Bine, eu prefer să o numesc
Fecioara Maria. Mi-e mai la îndemînă.
— Ce faceţi aici? De unde ştiţi cum mă cheamă? – am repetat.
— Am venit pentru că voiam să te văd. Cineva care a fost în grupul
harismatic de astă-noapte mi-a povestit că aţi tras în gazdă la Saint-Savin. E
o aşezare foarte mică.
— El s-a dus la seminar.
Preotul încetă să mai zîmbească şi clătină din cap.
— Ce păcat – zise el, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi.
— Păcat că s-a dus la seminar?
— Nu, nu e acolo. De-acolo vin eu acum.

Cîteva clipe rămase tăcut. Mi-am adus iar aminte de senzaţia pe care o
avusesem la trezire: banii, măsurile de prevedere, telefonul în ţară,
întoarcerea acolo. Făcusem însă un legămînt şi nu aveam să-mi calc cuvîntul.
Lîngă mine era un preot. Copil fiind, fusesem obişnuită ca preoţilor să
le spun tot ce-aveam pe suflet.
— Sînt epuizată – am zis, rupînd tăcerea –. Cu mai puţin de-o
săptămînă-n urmă, ştiam cine sînt şi ce vreau de la viaţă. Acum mi se pare
că am intrat într-o furtună care mă proiectează dintr-o parte-n alta, fără să
pot face nimic.
— Rezistă – zise preotul –. E important.
Sfatul lui m-a mirat.
— Nu te speria – continuă el, ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul –. Ştiu că
Biserica are nevoie de noi preoţi, şi el ar fi unul excelent. Dar preţul pe care
ar trebui să-l plătească e foarte mare.
— El unde este? M-a lăsat aici şi s-a dus în Spania?
— În Spania? N-are nici o treabă în Spania – zise părintele –. Casa lui e
mînăstirea, care este la cîţiva kilometri de-aici. Nu-i acolo, dar ştiu unde-l
pot găsi.
Vorbele lui mi-au redat oarecum curajul şi bucuria; cel puţin nu plecase.
Dar preotul nu mai zîmbea.
— Nu te bucura – continuă el, citindu-mi iarăşi gîndurile –. Ar fi fost
mai bine dacă s-ar fi întors în Spania.


Preotul se ridică şi mă rugă să-l însoţesc. Nu puteam zări decît la cîţiva
metri în faţa noastră, dar părea că ştie încotro merge. Am ieşit din
Saint-Savin pe acelaşi drum pe care, acum două nopţi – sau acum cinci ani?
– ascultasem povestea Bernadettei.
— Unde mergem? – am întrebat.
— Mergem să-l căutăm – răspunse părintele.
— Părinte, mă derutaţi – am zis eu, în timp ce mergeam –. Mi s-a părut
că v-aţi întristat cînd v-am spus că nu este aici.
— Ce ştii despre viaţa religioasă, copila mea?
— Foarte puţin. Că preoţii fac legămînt de sărăcie, castitate şi
ascultare.
M-am întrebat dacă să mai spun ceva sau nu, dar m-am hotărît să
continuu.
— Şi că judecă păcatele celorlalţi, deşi comit şi ei aceleaşi păcate. Că
socotesc că ştiu totul despre căsătorie şi dragoste, deşi nu au fost niciodată
căsătoriţi. Că ne ameninţă cu flăcările iadului pentru greşeli pe care le fac şi ei.
Şi că ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă răzbunătoare care-l
acuză pe om pentru moartea unicului Său Fiu.
Preotul rîse.
— Se vede că ai avut o excelentă educaţie catolică – zise el –. Eu însă nu
te întreb nimic despre catolicism. Te întreb despre viaţa spirituală.
N-am avut nici o reacţie.
— Nu sînt sigură – am zis, în cele din urmă –. Sînt inşi care părăsesc
totul şi pleacă în căutarea lui Dumnezeu.
— Şi-L găsesc?
— Dumneavoastră ştiţi răspunsul. Eu n-am idee.
Preotul observă că gîfîiam şi încetini ritmul paşilor.
— V-aţi înşelat – începu el –. Cine pleacă în căutarea lui Dumnezeu îşi
pierde timpul. Poate să bată multe drumuri, să se alăture multor religii şi
secte – dar, în felul acesta, nu-L va întîlni niciodată.

Dumnezeu e aici, acum, lîngă noi. Îl putem vedea în ceaţa, în pămîntul,
în hainele, în pantofii aceştia. Îngerii Lui veghează în timp ce noi dormim şi
ne ajută în timp ce muncim. Ca să-l întîlnim pe Dumnezeu, e destul să
privim în jurul nostru.

Întîlnirea aceasta nu e uşoară. Pe măsură ce Dumnezeu ne face să
participăm la misterul său, ne simţim şi mai dezorientaţi. Pentru că el ne
cere permanent să ne urmăm visele şi inima. E greu să facem asta, fiindcă
sîntem deprinşi să trăim în alt chip.
Şi descoperim, spre surprinderea noastră, că Dumnezeu vrea să ne
vadă fericiţi, fiindcă El este tatăl.
— Şi mama – am zis eu.
Ceaţa începea să se ridice. Puteam zări o căsuţă de ţară, în preajma
căreia o femeie aduna lemne.
— Da, şi mamă – zise el –. În cazul dumitale, ca să ai o viaţă spirituală
nu e nevoie să intri într-un seminar, nici să posteşti, să practici abstinenţa
şi castitatea.
E de ajuns să ai credinţă şi să-L accepţi pe Dumnezeu. De aici încolo,
fiecare se preschimbă în drumul Lui, devenim vehiculul minunilor Lui.
— El mi-a vorbit despre dumneavoastră – l-am întrerupt eu –. Şi mi-a
dat aceleaşi învăţături.
— Sper să accepţi darurile lui – răspunse părintele –. Căci, după cum
ne învaţă istoria, nu totdeauna se întîmplă aşa. Osiris e sfîrtecat în Egipt.
Zeii greci se încaieră între ei din pricina femeilor şi bărbaţilor pămînteni.
Aztecii îl alungă pe Quetzalcoatl. Zeii vikingi asistă la incendiul Wallhalei din
cauza unei femei. Isus e răstignit.
De ce?
Nu ştiam ce să-i răspund.
— Pentru că Dumnezeu vine pe pămînt ca să ne arate puterea noastră.
Facem parte din visul Lui şi El vrea să fie un vis fericit. Astfel, dacă admitem
că Dumnezeu ne-a creat pentru fericire, trebuie să admitem că tot ce ne
conduce spre tristeţe şi eşec reprezintă vina noastră.
Tocmai de aceea continuăm să-l ucidem mereu pe Dumnezeu. Fie pe
cruce, în foc, în exil, fie în inima noastră.
— Dar cei care îl înţeleg...
— Ei transformă lumea. Cu preţul unor mari sacrificii.
Femeia care căra lemne îl văzu pe preot şi alergă în întîmpinarea noastră.
— Părinte, vă mulţumesc! – zise ea, sărutîndu-i mîinile –. Tînărul l-a
vindecat pe bărbatul meu!
— Sfînta Fecioară l-a vindecat – răspunse preotul grăbind pasul –. El
nu e decît un instrument.
— El a făcut-o. Intraţi, vă rog.
Mi-am amintit atunci noaptea trecută. Pe cînd eram în biserică, un
bărbat parcă îmi spusese „eşti cu un bărbat care face minuni!"
— Ne grăbim – zise preotul.
— Nu, nu ne grăbim – am răspuns eu, murind de ruşine că vorbeam în
franceză, o limbă străină mie –. Mi-e frig şi mi-ar prinde bine o cafea.
Femeia mă luă de mînă şi am intrat.

Casa era confortabilă, dar fără nici un lux; ziduri de piatră, podea şi
tavan de lemn. În faţa căminului aprins şedea un bărbat de vreo şaizeci de ani.
De îndată ce-l zări pe preot, se ridică şi-i sărută mîna.
— Şezi, nu te ridica – zise preotul –. Eşti încă în convalescenţă.
— M-am şi îngrăşat două kilograme – răspunse el –. Dar încă nu pot s-o
ajut pe nevastă-mea.
— Nu-i nimic. În scurt timp vei fi mai bine ca-nainte.
— Unde este tînărul? – întrebă bărbatul.
— L-am văzut ducîndu-se către locul obişnuit –. Doar că azi era în
maşină.
Preotul mă privi fără să spună nimic.
— Binecuvîntaţi, părinte – zise femeia –. Puterea lui...
— ... a Sfintei Fecioare – îi tăie vorba preotul.
— a Maicii Fecioare, puterea asta e şi a dumneavoastră.
Dumneavoastră, părinte, l-aţi adus aici.
De astă dată preotul evită să mă privească.
— Rugaţi-vă pentru bărbatul meu, părinte – insistă femeia.
Preotul respiră adînc.
— Stai aici, în faţa mea – îi spuse el bărbatului.
Bătrînul îi dădu ascultare. Preotul închise ochii şi spuse un Ave-Maria.
Apoi invocă Duhul Sfînt, rugîndu-l să fie prezent şi să-l ajute pe bărbatul acela.

Deodată începu să vorbească repede. Părea o rugăciune de exorcizare,
deşi nu puteam înţelege la drept vorbind ce spunea. Mîinile lui atingeau
umerii bărbatului şi-i alunecau pe braţe în jos, pînă la degete. Repetă gestul
de mai multe ori.
Focul începu să trosnească mai puternic în cămin. Era poate o
coincidenţă, dar poate preotul pătrunsese în zone de care eu nu aveam
cunoştinţă, influenţînd chiar elementele.

Eu şi femeia tresăream ori de cîte ori pocnea un lemn. Preotul nici nu
lua seama la asta, era complet absorbit în acţiunea lui – ca un instrument al
Fecioarei, după cum spusese mai înainte. Vorbea o limbă străină. Cuvintele
ieşeau cu o rapiditate surprinzătoare. Mîinile încetaseră să i se mai mişte –
şi le pusese pe umerii bărbatului din faţa sa.
Şi brusc, aşa cum şi începuse, ritualul luă sfîrşit. Părintele se întoarse
şi dădu o binecuvîntare convenţională, trasînd cu mîna dreaptă un semn
mare al crucii.
— Dumnezeu să fie pururea în casa aceasta – spuse el.
Şi, întorcîndu-se către mine, îmi ceru să ne continuăm drumul.
— Dar n-aţi băut cafeaua – zise femeia, văzîndu-ne pe picior de plecare.
— Dacă beau acum o cafea, n-o să mai dorm – răspunse preotul.
Femeia rîse şi murmură ceva de genul „dar e încă dimineaţă". N-am
auzit-o bine pentru că ne şi aflam pe drum.
— Părinte, femeia a vorbit despre un tînăr care l-a vindecat pe soţul ei.
El a fost?
— Da, el a fost.

Am început să mă simt prost. Îmi aduceam aminte de ziua de ieri, de
Bilbao, de conferinţa de la Madrid, de persoanele care vorbiseră despre
minuni, de prezenţa pe care o simţisem cînd mă rugasem îmbrăţişată cu ceilalţi.
Iubeam un bărbat care avea darul vindecării. Un bărbat care putea să-l
ajute pe aproapele său, să uşureze suferinţele, să redea sănătatea şi speranţa
celor apropiaţi. O misiune care nu-şi avea locul într-o casă cu perdele
albe, discuri şi cărţi preferate.
— Nu te învinui, copila mea – zise el.
— Văd că-mi citiţi gîndurile.
— Da – răspunse preotul –. Am şi eu un dar şi încerc să fiu vrednic de
el. Fecioara m-a învăţat să mă cufund în vîrtejul emoţiilor omeneşti, ca să le
pot îndrepta în cel mai bun chip cu putinţă.
— Faceţi şi dumneavoastră minuni?
— Nu pot face vindecări. Am însă unul din darurile Duhului Sfînt.
— Îmi puteţi atunci citi inima, părinte. Şi ştiţi că îl iubesc, şi dragostea
asta creşte clipă de clipă. Am descoperit împreună lumea şi împreună vrem
să rămînem în ea. El a fost prezent în toate zilele vieţii mele – cu sau fără voia mea.

Ce-i puteam spune acelui preot care mergea lîngă mine? N-ar înţelege
niciodată că am avut şi alţi bărbaţi, că m-am îndrăgostit şi, dacă m-aş
căsători, aş fi fericită. Chiar de mic copil, descoperisem dragostea şi o
dădusem uitării în piaţa din Soria.
Dar, după cum se vede, nu făcusem o treabă temeinică. Fuseseră
suficiente trei zile pentru ca totul să reînceapă.
— Am dreptul să fiu fericită, părinte. Am recuperat ceea ce pierdusem,
nu vreau să pierd totul din nou. Am să mă lupt pentru fericirea mea.
Dacă aş renunţa la lupta asta, aş renunţa şi la viaţa mea spirituală.
După cum aţi spus chiar dumneavoastră, ar însemna să-l îndepărtez pe
Dumnezeu, o dată cu puterea şi energia mea de femeie. Am să lupt pentru el, părinte.
Ştiam ce făcea acolo bărbatul acela scund şi gras. Venise ca să mă
convingă să-l părăsesc, deoarece el avea o misiune mai importantă de îndeplinit.

Nu, nu puteam crede că preotului care păşea alături de mine i-ar fi
plăcut ca noi să ne căsătorim şi să trăim într-o casă ca aceea din
Saint-Sa-vin. Preotul spunea asta ca să mă amăgească, pentru ca eu să-mi
las jos garda şi atunci – cu un surîs – să mă convingă de contrariu.
El îmi citi gîndurile fără să zică nimic. Sau poate că mă înşelase, nu era
în stare să ghicească ce gîndeau ceilalţi. Ceaţa se risipea cu repeziciune,
puteam acuma să văd drumul, coasta muntelui, cîmpul şi copacii acoperiţi
de zăpadă. Emoţiile mi se mai clarificaseră şi ele.

Fumuri! Dacă ar fi adevărat şi dacă preotul ar fi capabil să citească
gîndurile, ei bine, atunci să mi le citească şi să afle tot. Să ştie că ieri el a
vrut să facă dragoste cu mine, eu am refuzat – şi mi-a părut rău.
Ieri credeam că, dacă el ar fi trebuit să plece, eu aş fi rămas măcar cu
amintirea vechiului prieten din copilărie. Chiar dacă sexul lui nu pătrunsese
în mine, a pătruns însă ceva mai profund şi mi-a fost atinsă inima.
— Părinte, îl iubesc.
— Şi eu. Dragostea te prosteşte mereu. În cazul meu, mă obligă să-l ţin
departe de destinul lui.
— Nu va fi uşor să mă-ndepărtaţi, părinte. Ieri, în timpul rugăciunilor
din faţa peşterii, am descoperit că şi eu îmi pot trezi darurile de care vorbiţi.
Şi mi le voi folosi ca să-l păstrez alături de mine.
— Să fie cu noroc – zise părintele, cu un zîmbet fin pe faţă –. Deie
Domnul să reuşeşti.

Preotul se opri şi scoase un rozariu din buzunar. Îl luă în mînă şi mă
privi drept în ochi.
— Isus a spus că nu trebuie să jurăm, şi eu nu fac un jurămînt. Îţi spun
însă în prezenţa a ceea ce mi-e sfînt, că nu aş dori ca el să urmeze viaţa
religioasă obişnuită. Nu mi-ar plăcea să fie hirotonit preot.
Îl poate sluji pe Dumnezeu şi în alte feluri. Alături de dumneata.
Îmi venea greu să cred că spusese adevărul. Dar îl spusese.

— El este acolo – zise preotul.
M-am întors. Am putut vedea o maşină oprită ceva mai departe, Aceeaşi
maşină în care venisem din Spania.
— Merge totdeauna pe jos – zise el, zîmbind –. De astă dată, a vrut să ne
dea impresia că a făcut un drum lung.


Zăpada îmi uda tenişii. Dar preotul purta sandale deschise cu ciorapi
de lînă – şi m-am decis să nu mă plîng.
Dacă el rezista, trebuia să rezist şi eu. Am început să urcăm spre vîrful
muntelui.
— Cît avem de mers?
— O jumătate de oră, cel mult.
— Unde mergem?
— Să ne întîlnim cu el. Şi cu ceilalţi.
Am văzut că nu dorea să continuăm conversaţia. Avea nevoie pesemne
de toată energia ca să facă faţă urcuşului. Am mers în tăcere – ceaţa se
împrăştiase acum aproape în întregime şi începea să se arate discul galben
al soarelui.
Pentru prima oară puteam avea acum o vedere completă asupra văii;
un rîu curgea în fundul ei, cîteva cătune risipite şi Saint-Savin, înfipt în
coasta muntelui. Am recunoscut turla bisericii, un cimitir pe care nu-l
observasem pînă atunci şi casele medievale cu vedere la rîu.
Ceva mai jos de noi, printr-un loc pe unde tre-cuserăm, un cioban îşi
conducea acum turma de oi.
— Sînt obosit – zise preotul –. Să ne oprim un pic.
Am curăţat zăpada de pe un bolovan şi ne-am rezemat de el. Părintele
era transpirat – şi picioarele îi îngheţaseră.
— Să mă ţină Sfîntul Iacob în putere, pentru că mai vreau să fac
drumul ăsta şi altă dată – zise preotul, întorcîndu-se către mine.
N-am înţeles ce voia să spună, aşa că am schimbat vorba.
— Văd urme de paşi în zăpadă – am spus.
— Unele sînt ale vînătorilor. Altele sînt ale unor bărbaţi şi femei care vor
să reînvie o tradiţie.
— Ce tradiţie?
— Tot cea a Sfîntului Savin. Să se retragă din lume, să trăiască aici, în
munţi, să contemple slava lui Dumnezeu.
— Părinte, aş vrea să înţeleg ceva. Pînă ieri, am fost cu un bărbat a
cărui datorie era să aleagă între viaţa religioasă sau căsătorie. Azi am aflat
că acest bărbat face minuni.
— Toţi facem minuni – zise preotul –. Isus a spus: dacă am avea
credinţă cît un bob de muştar, am spune muntelui acestuia: „Mută-te!" Şi el
s-ar muta.
— N-am nevoie de o lecţie de religie, părinte. Eu iubesc un bărbat,
vreau să ştiu mai multe despre el, să-l înţeleg, să-l ajut. Nu mă interesează
ce putem sau nu să facem noi toţi ceilalţi.
Părintele respiră adînc. Ezită o clipă, dar apoi începu:
— Un om de ştiinţă care studia maimuţele de pe o insulă din Indonezia
a reuşit s-o înveţe pe una dintre ele să-şi spele batatele în rîu înainte de a le
mînca. Curăţat de nisip şi murdărie, alimentul devenea mai gustos.

Omul acela de ştiinţă – care a făcut asta numai fiindcă scria o lucrare
despre capacitatea de învăţare a cimpanzeilor – nu-şi putea închipui ce
urmări avea să aibă experimentul său. A fost uimit să constate că şi celelalte
maimuţe de pe insulă începuseră s-o imite pe cea dintîi.
Şi apoi, într-o bună zi, după ce un anumit număr de maimuţe
învăţaseră să-şi spele batatele, au început să facă acelaşi lucru şi maimuţele
de pe celelalte insule ale arhipelagului. Lucrul cel mai surprinzător însă este
că aceste maimuţe au învăţat asta fără să aibă nici un fel de contact cu
insula unde avusese loc experienţa.
Şi se opri.
— Ai înţeles?
— Nu – am răspuns eu.
— Există diverse studii ştiinţifice în această problemă. Explicaţia cea
mai obişnuită este că, atunci cînd un anumit număr de indivizi evoluează,
evoluează pînă la urmă întreaga rasă umană. Nu ştim cîte persoane sînt
necesare – dar ştim că aşa se întîmplă.
— Ca şi istoria Neprihănitei Zămisliri – am zis eu –. Le-a apărut
înţelepţilor de la Vatican şi ţărăncii ignorante.
— Lumea are un suflet şi la un moment dat sufletul acesta acţionează
în tot şi în toţi deodată.
— Un suflet feminin.
El rîse, fără a-mi da prilejul să înţeleg ce anume însemna rîsul lui.
— De fapt, dogma Neprihănitei Zămisliri n-a fost doar problema
Vaticanului – zise el –. Opt milioane de oameni au semnat o petiţie către
papă şi i-au cerut recunoaşterea ei. Semnăturile au venit din toate colţurile
lumii. Se vede că lucrul plutea în aer.
— Acesta e primul pas, părinte?
— Încotro?
— Pe drumul care va duce către recunoaşterea faptului că Maica
Domnului este întruparea feţei feminine a lui Dumnezeu. În definitiv, am şi
acceptat că Isus i-a întrupat faţa masculină.
— Ce vrei să spui?
— Cît timp va mai trebui să treacă pînă cînd vom accepta o Preasfîntă
Treime unde apare şi femeia? Preasfîntă Treime a Duhului Sfînt, a Mamei şi
a Fiului?
— Hai să mergem – zise el –. E mult prea frig ca să mai zăbovim aici.


— Adineauri mi-ai observat sandalele.
— Chiar îmi citiţi gîndurile? – l-am întrebat.
Nu-mi răspunse.
— Am să-ţi povestesc ceva din istoria întemeierii ordinului nostru
religios – zise el –. Noi sîntem carmeliţi desculţi, după regulile stabilite de
Sfînta Tereza din Avila; sandalele fac parte din ele; dacă eşti capabil să-ţi
stăpîneşti trupul, eşti capabil să-ţi controlezi spiritul.
Tereza era o femeie frumoasă, adusă de tatăl ei la o mînăstire ca să
primească o educaţie mai îngrijită. Într-o bună zi, pe cînd trecea pe un
coridor, începu să vorbească cu Isus. Extazurile ei erau atît de puternice şi
de profunde, încît li s-a abandonat total şi în scurt timp viaţa i s-a schimbat
cu desăvîrşire. Văzînd că mînăstirile carmelite se transformaseră în agenţii
matrimoniale, s-a decis să creeze un ordin care să urmeze învăţăturile
originare ale lui Isus şi ale Carmelului.
Sfînta Tereza a trebuit să se biruiască mai întîi pe sine însăşi şi a
trebuit să înfrunte marile puteri ale epocii ei – Biserica şi Statul. Chiar şi
aşa, a fost mereu în frunte, încredinţată că trebuia neapărat să-şi
împlinească misiunea.
Într-o zi – cînd simţea că sufletul îi slăbea –, la casa unde era găzduită
apăru o femeie în zdrenţe. Voia să vorbească neapărat cu maica. Stăpînul
case îi oferi ceva de pomană, dar ea refuză: n-avea să plece de-acolo decît
după ce vorbea cu Tereza.
A aşteptat afară vreme de trei zile – fără să mănînce şi să bea. Maica,
înduioşată, a poftit-o înăuntru.
— Nu – zise stăpînul casei –. E nebună.
— Dacă ar fi să dau ascultare tuturora, aş ajunge pînă la urmă să cred
că eu sînt cea nebună – răspunse maica –. Poate că femeia asta are acelaşi
fel de nebunie ca şi mine: nebunia lui Cristos pe cruce.
— Sfînta Tereze vorbea cu Cristos – am spus eu.
— Da – răspunse preotul.
Dar să ne întoarcem la poveste. Femeia aceea a fost primită de maica
Tereza. Îi spuse că o chema María de Jesús Yepes, din Granada. Era novice
carmelită, cînd îi apăruse Fecioara şi-i ceruse să întemeieze o mînăstire în
conformitate cu regulile originare ale ordinului.

„Ca Sfînta Tereza", am gîndit eu.
— María de Jesús plecă de la mînăstire chiar în ziua viziunii sale şi
merse desculţă pînă la Roma. Pelerinajul ei dură doi ani – timp în care dormise
sub cerul liber, îndurase frigul şi arşiţa, supravieţuise din pomeni şi
din mila celorlalţi. A fost o minune că a ajuns acolo. Dar cea mai mare minune
este că a fost primită de papa Pius al IV-lea.
— Pentru că papa, la fel ca Tereza şi multe alte persoane, se gîndea la
acelaşi lucru –, sfîrşi el.
Aşa cum Bernadette nu ştiuse nimic despre hotărîrea Vaticanului, aşa
cum maimuţele de pe celelalte insule nu puteau cunoaşte experienţa ce
avusese loc, aşa cum María de Jesús şi Teresa nu ştiau ce aveau de gînd
fiecare dintre ele.
Începea să se contureze un înţeles.


Mergeam acum printr-o pădure. Ramurile cele mai înalte, uscate şi
pline de zăpadă primeau cele dintîi raze ale soarelui. Ceaţa se risipise de tot.
— Cred că ştiu unde vreţi să ajungeţi, părinte.
— Da. Lumea trăieşte un moment în care mulţi oameni primesc aceeaşi
poruncă:
„Urmaţi-vă visele, preschimbaţi-vă vieţile într-o cale care să ducă la
Dumnezeu. Săvîrşiţi-vă minunile. Vindecaţi. Faceţi profeţii. Daţi ascultare
îngerului vostru de pază. Transformaţi-vă. Fiţi războinici şi fiţi fericiţi că vă
duceţi lupta. Asumaţi-vă riscurile.

Soarele scălda acum totul. Zăpada începu să strălucească şi lumina
prea intensă îmi rănea ochii. Dar părea – în acelaşi timp – să completeze cele
spuse de preot.
— Şi ce-au toate astea de-a face cu el?
— Eu ţi-am povestit latura eroică a istoriei. Dumneata nu ştii însă
nimic despre sufletul acestor eroi.
Făcu o pauză lungă.
— Suferinţa – continuă el –. În momentele de transformare se ivesc
martirii. Înainte ca oamenii să-şi poată urma visele, e nevoie ca alţii să se
sacrifice. Înfruntă ridicolul, persecuţiile, încercarea de a li se discredita
lucrarea.
— Biserica a ars vrăjitoarele, părinte.
— Da. Şi Roma i-a aruncat pe creştini leilor. Cine a murit pe rug sau în
arenă s-a înălţat repede la slava eternă – i-a fost mai bine aşa. Azi însă,
războinicii Luminii înfruntă ceva mai rău decît moartea plină de onoare a
martirilor. Sînt măcinaţi încetul cu încetul de ruşine şi umilinţă. Aşa s-a
întîmplat cu Sfînta Tereza – care a avut de suferit tot restul zilelor ei. Aşa s-a
întîmplat cu María de Jesús. Aşa s-a întîmplat cu copiii fericiţi de la Fátima:
Jacinta şi Francisco au murit cîteva luni mai tîrziu; Lucia a intrat într-o
mînăstire, de unde n-a mai ieşit niciodată.
— Dar nu şi cu Bernadette.
— Ba da. A trebuie să îndure închisoarea, umilirea, dizgraţia. Cred că el
ţi-a povestit toate astea. Trebuie să-ţi fi spus cuvintele Apariţiei.
— Unele dintre ele – i-am răspuns.
— În apariţiile de la Lourdes, frazele Maicii Domnului nu ar putea
umple nici o jumătate de pagină de caiet; oricum, Fecioara a ţinut să-i
spună un lucru păstoriţei: „Nu-ţi făgăduiesc fericirea pe lumea aceasta." De
ce oare una din puţinele ei fraze a fost menită s-o prevină şi s-o consoleze pe
Bernadette? Pentru că ştia durerea care avea să o aştepte dacă-şi accepta
misiunea.
Priveam soarele, zăpada şi arborii desfrunziţi.
— El e un revoluţionar – continuă preotul, iar tonul vocii lui era umil –.
Are putere, stă de vorbă cu Maica Domnului. Izbuteşte să-şi concentreze
bine energia, poate fi în avangardă, poate fi unul din liderii transformării
spirituale a rasei umane. Lumea trăieşte un moment foarte important.
Dacă asta îi va fi însă alegerea, va avea mult de suferit. Revelaţiile i-au
venit înainte de vreme. Cunosc suficient de bine sufletul omenesc ca să ştiu
ce-l aşteaptă de-aici înainte.
Preotul se întoarse către mine şi mă prinse de umeri.
— Te rog – zise el –. Fereşte-l de suferinţa şi tragedia care-l aşteaptă. Nu
le va putea face faţă.
— Vă înţeleg dragostea pentru el, părinte.
El dădu din cap.
— Nu, dumneata nu înţelegi nimic. Eşti mult prea tînără ca să cunoşti
răutăţile lumii. În momentul acesta, şi dumneata te consideri o revoluţionară.
Vrei să schimbi lumea împreună cu el, să deschizi noi drumuri, să
faci ca istoria dragostei voastre să se prefacă în ceva legendar, care să fie
povestit din generaţie în generaţie. Încă mai crezi că dragostea poate birui
orice.
— Şi nu-i aşa?
— Ba da, poate. Dar va învinge la ceasul hotărît. După ce se vor fi sfîrşit
bătăliile cereşti.
— Îl iubesc. N-am nevoie să aştept sfîrşitul bătăliilor cereşti ca să-mi
văd dragostea învingătoare.
Privirea i se pierdu în zare.
— „La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns – zise el, ca şi cum ar
fi vorbit de unul singur –. În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre."
— Ce trist – am răspuns eu.
— Sînt primele versuri ale unui psalm. Vorbeşte de exil, de exilul celor
ce vor să se întoarcă în ţara făgăduinţei şi nu pot. Iar exilul acesta va mai
dura mult timp. Ce pot face pentru a încerca să împiedic suferinţa cuiva care
vrea să se întoarcă în Paradis înainte de vreme?
— Nimic, părinte. Absolut nimic.

— Iată-l – zise preotul.
L-am văzut. Era la vreo două sute de metri de mine, îngenuncheat în
zăpadă. N-avea cămaşa pe el şi – chiar de la distanţa aceea – i-am văzut
pielea înroşită de frig.
Capul şi-l ţinea aplecat şi mîinile împreunate în rugăciune. Nu ştiu
dacă sub influenţa ritualului la care asistasem noaptea trecută sau a femeii
care aduna lemne pe lîngă cabană, simţeam că văd pe cineva cu o forţă
spirituală uriaşă. Cineva care nu mai aparţinea lumii noastre – ci trăia în
comuniune cu Dumnezeu şi cu spiritele iluminate din Înalturi. Strălucirea
zăpezii din jurul lui părea să-mi intensifice impresia.
— Aici pe munte sînt şi alţii la fel – vorbi preotul –. În adoraţie
permanentă, în comuniune cu Dumnezeu şi cu Fecioara. Auzindu-i pe
îngeri, profeţiile, cuvintele de înţelepciune şi transmiţînd toate acestea unui
mic grup de credincioşi. Cît timp vor continua astfel, nu va fi nici o
problemă.
El însă nu va rămîne aici. Va străbate lumea, predicînd ideea Marii
Mame. Biserica nu vrea acum asta. Şi lumea are pietre în mîini ca să arunce
cu ele în cei ce vor aduce în discuţie subiectul.
— Şi are flori în mîini ca să le arunce asupra celor care vor veni mai
apoi.
— Da. Dar nu e cazul lui.
Preotul o porni în direcţia lui.
— Unde vă duceţi?
— Să-l trezesc din transă. Să-i spun că-mi placi. Şi că vă binecuvîntez
unirea. Vreau să fac asta aici, în locul acesta care pentru el e sacru.
Am simţit că mi se face rău, parcă eram cuprinsă de o frică
inexplicabilă.
— Trebuie să mai reflectez, părinte. Nu ştiu dacă e bine.
— Nu e bine – răspunse el –. Mulţi părinţi greşesc faţă de copiii lor
deoarece cred că ştiu ce e mai bine pentru ei. Nu sînt tatăl lui şi ştiu că
greşesc. Dar trebuie să-mi împlinesc destinul.
Eram tot mai neliniştită.
— Să nu-l întrerupem – ziceam –. Lăsaţi-l să-şi termine contemplaţia.
— Nu trebuia să fie aici. Trebuia să fie cu dumneata.
— Poate stă de vorbă cu Fecioara.
— Poate, dar tot trebuie să mergem la el. Văzîndu-mă cu dumneata, va
şti că ţi-am spus totul. El ştie ce cred.
— Azi e ziua Neprihănitei Zămisliri – am insistat –. O zi foarte specială
pentru el. Am văzut cît era de fericit noaptea trecută, la peşteră.
— Neprihănita Zămislire e importantă pentru noi toţi –. Acum însă e
rîndul meu să refuz să discutăm despre religie: să mergem la el.
— De ce acum, părinte? De ce chiar în clipa asta?
— Fiindcă ştiu că-şi hotărăşte viitorul. Şi s-ar putea să aleagă drumul
greşit.
M-am întors în direcţia opusă şi am început să cobor pe acelaşi drum
pe care urcasem. Preotul venea după mine.
— Ce faci? Nu vezi că dumneata eşti singura fiinţă care-l poate salva?
Nu vezi că el te iubeşte şi ar lăsa totul pentru dumneata?
Păşeam tot mai repede şi-t venea greu să se ţină după mine. Şi totuşi
continuă să păşească alături de mine.
— Chiar în clipa asta alege! Poate alege să te părăsească! – zicea preotul –
Luptă pentru cel pe care-l iubeşti!
Dar eu nu m-am oprit. Am mers cît puteam mai repede, lăsînd în urmă
muntele, pe preot, opţiunile. Ştiam că bărbatul care alerga în spatele meu
îmi citea gîndurile şi era conştient că ar fi fost inutilă orice încercare de-a mă
determina să mă întorc. Touşi insista, argumenta, lupta pînă la sfîrşit.
În fine, am ajuns la piatra unde ne odihnisem acum o jumătate de oră.
Epuizată, m-am aruncat la pămînt.
Nu mă gîndeam la nimic. Voiam să fug de-acolo, să rămîn singură, să
am un răgaz de reflecţie.
Preotul ajunse şi el după cîteva minute, la fel de epuizat ca şi mine.
— Vezi munţii ăştia din jur? – mă întrebă el –. Ei nu se roagă; ei sînt
deja o rugăciune a lui Dumnezeu. Sînt astfel deoarece şi-au găsit locul în
lume şi rămîn în locul acesta. Se aflau aici înainte ca omul să privească spre
cer, să audă tunetul şi să se întrebe cine a creat toate acestea. Ne naştem,
suferim, murim, şi munţii sînt tot aici. Vine un moment în care trebuie să ne
gîndim dacă merită atîta efort. De ce să nu încercăm să fim ca munţii aceştia
– înţelepţi, străvechi şi la locul potrivit? De ce să riscăm totul ca să transformăm
o jumătate de duzină de inşi, care după aceea vor uita tot ce i-ai
învăţat şi vor pleca într-o nouă aventură? De ce să nu aştepţi ca un anumit
număr de maimuţe-oameni să înveţe şi apoi cunoaşterea să se răspîndească
fără suferinţă peste toate celelalte insule?
— Chiar credeţi asta, părinte?
Tăcu cîteva clipe.
— Citeşti şi dumneata gîndurile?
— Nu. Dar dacă dumneavoastră aţi crede aşa ceva, n-ar fi trebuit să
alegeţi viaţa religioasă.
— Am încercat de multe ori să-mi înţeleg destinul – zise el –. Şi nu am
reuşit. Am acceptat să fac parte din oştirea lui Dumnezeu şi tot ce am făcut
a fost să încerc a le explica oamenilor de ce există mizerie, durere,
nedreptate. Mă rog ca ei să fie buni creştini, iar ei mă întreabă: „Cum pot
crede în Dumnezeu cînd există atîta suferinţă pe lume?"
Şi încerc să explic ceea ce n-are nici o explicaţie. Încerc să spun că
există un plan, o bătălie între îngeri, şi că sîntem cu toţii implicaţi în lupta
asta. Încerc să spun că, atunci cînd un anumit număr de persoane vor avea
destulă credinţă pentru a modifica scenariul acesta, toate celelalte – în toate
colţurile planetei – vor beneficia de această modificare. Dar nu-mi dau
crezare. Nu fac nimic.
— Sînt ca munţii aceştia – am zis eu –. Sînt frumoşi. Cine ajunge în faţa
lor nu poate să nu se gîndească la măreţia Creaţiei. Sînt dovezi vii ale iubirii
pe care o simte Dumnezeu pentru noi, dar destinul acestor munţi este doar
să stea mărturie.
Nu sînt ca rîurile, care se mişcă şi schimbă peisajul.
— Da. Dar de ce să nu fim ca munţii?
— Poate pentru că destinul munţilor trebuie să fie teribil – i-am
răspuns –. Ei sînt obligaţi să contemple veşnic acelaşi peisaj.
Preotul nu zise nimic.
— Eu mă străduiam să devin munte – am continuat –. Fiecare lucru al
meu îşi avea locul sigur. Urma să intru într-un post public, să mă căsătoresc,
să-i învăţ pe copiii mei religia părinţilor mei, deşi eu nu mai
credeam în ea.
Astăzi sînt hotărîtă să părăsesc toate astea şi să-l urmez pe bărbatul pe
care-l iubesc. Din fericire am renunţat să fiu munte – n-aş mai fi suportat
mult timp.
— Spui lucruri înţelepte.
— Mă mir şi eu de mine. Înainte nu izbuteam să vorbesc decît despre
copilăria mea.
M-am ridicat şi am continuat să cobor. Preotul îmi respectă tăcerea şi
nu mai încercă să stea de vorbă cu mine pînă ce am ajuns la şosea.
I-am luat mîinile şi i le-am sărutat.
— Am să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră. Dar vreau să vă spun
că vă înţeleg şi vă înţeleg iubirea pentru el.
El zîmbi şi mă binecuvîntă.
— Şi eu îţi înţeleg dragostea pentru el – zise preotul.


Mi-am petrecut restul zilei plimbîndu-mă prin vale. M-am zbenguit prin
zăpadă, am fost într-un sat de lîngă Saint-Savin, am mîncat un sandviş,
m-am uitat la nişte băieţi care jucau fotbal.

În biserica din alt sat, am aprins o luminare şi am repetat invocaţiile pe
care le învăţasem noaptea trecută. Apoi am început să rostesc vorbe fără
noimă, concentrîndu-mă asupra unui crucifix din spatele altarului. Treptat,
darul limbilor a pus stăpînire pe mine. Era mai uşor decît crezusem.
Poate părea o prostie – să murmuri tot felul de lucruri, să rosteşti
cuvinte necunoscute şi fără nici un înţeles pentru raţiunea noastră. Dar Duhul
Sfînt stătea de vorbă cu sufletul meu, spunînd lucruri pe care sufletul
avea nevoie să le-audă.

Cînd m-am simţit destul de purificată, am închis ochii şi m-am rugat:
„Maică a noastră, dă-mi înapoi credinţa. Să fiu şi eu o unealtă a lucrării
tale. Dă-mi prilejul să învăţ prin dragostea mea. Căci dragostea n-a îndepărtat
niciodată pe nimeni de visele sale.
Fă să fiu tovarăşa şi aliata bărbatului pe care-l iubesc. Să facă alături
de mine tot ce-i va fi dat să facă."
Cînd m-am întors în Saint-Savin, aproape se lăsase noaptea. Maşina
era oprită în faţa casei unde închiriasem o cameră.
— Unde ai fost? – m-a întrebat el, de îndată ce m-a văzut.
— M-am plimbat şi m-am rugat – i-am răspuns.
M-a îmbrăţişat strîns.
— La început mi-a fost teamă că ai plecat. Eşti tot ce am mai de preţ pe
pămînt.
— Şi tu pentru mine – i-am răspuns.

Ne-am oprit într-un sat aflat lîngă San Martin de Unx. Trecerea
Pirineilor ne luase mai mult timp decît ne aşteptasem – din cauza ploii şi a
zăpezii din ajun.
— Trebuie să găsim ceva deschis – zise el – coborînd din maşină.
Nu m-am mişcat.
— Vino – insistă el, deschizîndu-mi portiera.
— Aş vrea să-ţi pun o întrebare. O întrebare pe care nu ţi-am pus-o de
cînd ne-am reîntîlnit.
Deveni grav. Am rîs de preocuparea lui.
— E o întrebare foarte importantă?
— Foarte importantă – i-am răspuns, făcînd eforturi ca să par serioasă –.
Iată întrebarea: unde mergem?
Am izbucnit amîndoi în rîs.
— La Zaragoza – răspunse el, uşurat.
Am sărit din maşină şi am început să căutăm un restaurant deschis.
Un lucru aproape imposibil la ora aceea din noapte.
„Nu, nu e imposibil. Cealaltă nu mai e cu mine. Minunile se întîmplă",
mi-am zis în sinea mea.
— Cînd trebuie să ajungi la Barcelona? – l-am întrebat.
N-a răspuns, expresia îi deveni gravă. „Trebuie să evit întrebările astea
", m-am gîndit. Poate crede că vreau să-i controlez viaţa."
Am mers un timp fără să mai vorbim. În piaţa satului era o firmă
luminoasă : Mesón El Sol.
— Acolo e deschis. Hai să mîncăm – a fost singurul lui comentariu.
Ardeii roşii cu hamsii erau aranjaţi în formă de stea. Lîngă ei, brînză
manchego, în felii aproape transparente.
În mijlocul mesei, o lumînare aprinsă şi o sticlă de vin de Rioja pe
jumătate plină.
— Aici e o cramă medievală – comentă chelnerul care servea.
Nu era aproape nimeni la bar la ora aceea din noapte. El se ridică, se
duse la telefon şi se întoarse la masă. Am simţit impulsul să-l întreb pe cine
sunase – dar de astă dată am reuşit să mă stăpînesc.
— Avem deschis pînă la două jumătate în zori – continuă chelnerul. Dar
dacă vreţi, vă mai aducem nişte şuncă, brînză şi vin, şi puteţi rămîne în
piaţă. Vinul o să vă ţină de cald.
— Nu rămînem atît de mult timp – răspunse el –. Trebuie să ajungem la
Zaragoza pînă nu se luminează de ziuă.
Chelnerul se întoarse la tejghea. Trăiam iar senzaţia de plutire pe care o
încercasem la Bilbao – ameţeala delicată a vinului de Rioja, care ne ajută să
spunem şi să auzim lucruri dificile.
— Ai obosit de atîta condus, şi acum mai şi bem – i-am spus după mai
multe înghiţituri –. Ar fi mai bine să rămînem undeva, pe-aici. Am văzut un
parador1 pe drum.
Dădu din cap afirmativ.
— Priveşte masa din faţa noastră – l-am auzit zicînd –. Japonezii
numesc asta shimbumi: adevărata sofisticare a lucrurilor simple. Oamenii se
umplu de bani, se duc în locuri scumpe doar ca să se simtă sofisticaţi.
Am mai băut niţel vin.
Paradorul. Încă o noapte lîngă el.
Virginitatea care se refăcuse în chip misterios.
— E curios să auzi un seminarist vorbind de sofisticare – am spus,
încercînd să-mi concentrez gîndurile în altă direcţie.
— Păi în seminar am învăţat asta. Cu cît ne apropiem mai mult de
Dumnezeu prin credinţă, El devine şi mai simplu. Şi cu cît devine mai simplu,
cu atît mai covîrşitoare îi e prezenţa.
Mîna îi lunecă pe tăblia mesei.
— Cristos şi-a deprins misiunea tăind lemne, făcînd scaune, paturi şi
dulapuri. A venit ca tîmplar, ca să ne arate că – indiferent ce facem – totul ne
poate duce la trăirea iubirii lui Dumnezeu.
Tăcu brusc.
— Nu vreau să vorbesc despre asta – zise el –. Vreau să vorbesc despre
alt fel de dragoste.
Mîinile lui îmi atinseră faţa.
Vinul făcea ca totul să-i fie mai uşor. La fel şi mie.
— De ce ai tăcut brusc? De ce nu vrei să vorbeşti despre Dumnezeu,
despre Fecioară, despre lumea spirituală?
— Vreau să vorbesc

Vineri 8 - continuare

— Vreau să vorbesc despre alt fel de dragoste – insistă el –. Cea pe care
şi-o împărtăşesc bărbatul şi femeia şi în care se manifestă la fel de bine
minunile.
I-am luat mîinile într-ale mele. Putea cunoaşte marile mistere ale Zeiţei
– dar despre dragoste ştia tot atîta cît ştiam şi eu. Deşi călătorise atît de
mult.
Şi trebuia să plătească un preţ: iniţiativa. Căci femeia plăteşte un preţ
mai mare: abandonul.
Am rămas aşa, ţinîndu-ne de mîini, vreme îndelungată. Îi citeam în ochi
temerile ancestrale pe care dragostea adevărată ţi le pune în cale ca
încercări peste care trebuie să treci. I-am citit amintirea respingerii din
noaptea trecută, timpul îndelungat cît fusesem despărţiţi, anii din mînăstire
în căutarea unei lumi unde nu se întîmplau asemenea lucruri.
Îi citeam în ochi miile de dăţi în care-şi imaginase momentul acesta,
scenele pe care le construise în jurul nostru, pieptănătura pe care trebuia
s-o am şi culoarea rochiei. Doream să spun „da", să-i spun că era bine venit,
că inima mea ieşise învingătoare în bătălie. Doream să-i spun cît îl iubeam,
cît îl doream în clipa aceea.
Am păstrat însă tăcerea. Am asistat, ca într-un un vis, la zbuciumul lui
lăuntric. Am văzut că avea în vedere refuzul meu, teama de a nu mă pierde,
vorbele dure de care avusese parte în momente asemănătoare – căci toţi
trecem prin aşa ceva, şi acumulăm cicatrice peste cicatrice.
Ochii începură să-i strălucească. Ştia că trecea învingător de toate
acele bariere.
1 Vechi castele şi monumente istorice transformate în hoteluri de către
guvernul spaniol. (N.a.)
Atunci mi-am eliberat o mînă, am luat un pahar şi l-am pus chiar la
marginea mesei.
— O să cadă – zise el.
— Exact. Vreau să-l împingi jos.
— Să sparg un pahar?
Da, să spargă un pahar. Un gest aparent simplu, dar antrenînd spaime
pe care niciodată nu le-am putea înţelege cu adevărat. Ce-i rău să spargi un
pahar ieftin – cînd toţi am mai făcut-o fără să vrem la un moment dat în
viaţă?
— Să sparg un pahar? – repetă el –. De ce?
— Ţi-aş putea da unele explicaţii – i-am răspuns –. Dar, la drept
vorbind, pur şi simplu ca să-l spargi.
— Pentru tine?
— Evident că nu.
Privea paharul de sticlă de la marginea mesei – îngrijorat să nu cadă.
„E un rit de trecere, cum spui chiar tu", îmi venea să-i spun. E lucrul
interzis. Paharele nu le spargi intenţionat. Într-un restaurant sau la noi
acasă, avem grijă ca paharele să nu stea la marginea mesei. Universul
nostru pretinde să fim atenţi ca paharele să nu cadă pe podea.
Cînd le spargem fără să vream, mă gîndeam eu, vedem că nu e atît de
grav. Chelnerul zice „nu-i nimic", şi niciodată n-am văzut un pahar spart
trecut în nota de plată la un restaurant. Spartul paharelor face parte din
viaţă şi nu ne dăunează nouă, restaurantului sau semenilor noştri.
Am dat un brînci mesei. Paharul s-a clătinat, dar n-a căzut.
— Fii atentă! – zise el, instinctiv.
— Sparge paharul – am stăruit eu.
Sparge paharul, gîndeam eu, fiindcă e un gest simbolic. Încearcă
să-nţelegi că eu am spart în mine lucruri mult mai importante decît un
pahar şi sînt fericită că am făcut-o. Uită-te la propria ta luptă lăuntrică şi
sparge paharul ăsta.
Părinţii noştri ne-au învăţat cu paharele şi cu corpurile noastre. Ne-au
învăţat că pasiunile din copilărie sînt imposibile, că nu trebuie să ne ferim
de preoţi, că oamenii nu fac minuni şi nimeni nu pleacă într-o călătorie fără
a şti unde se duce. Sparge paharul ăsta, te rog – şi eliberează-ne de toate
ideile astea blestemate, de mania de a găsi o explicaţie pentru orice şi de a
face numai lucruri cu care sînt de acord ceilalţi.
— Sparge paharul ăsta – l-am mai rugat o dată.
El mă privi fix în ochi. Apoi, încet, îşi lăsă mîna să alunece pe faţa de
masă pînă ce-l atinse. Cu o mişcare rapidă, îl împinse jos.
Zgomotul de sticlă spartă atrase atenţia tuturora, în loc să facă un gest
de scuze, el mă privea zîmbind – şi eu îi răspundeam tot cu un zîmbet.
— Nu contează – strigă chelnerul de serviciu.
El însă nici nu auzi. Se ridicase în picioare, prinzîndu-mi părul în mîini,
şi mă săruta.
Mi-am vîrît şi eu mîinile în părul lui, l-am îmbrăţişat cu toată forţa,
l-am muşcat de buze, i-am simţit limba mişcîndu-i-se în gura mea. Era un
sărut pe care-l aşteptasem mult – care se născuse lîngă rîurile copilăriei
noastre, cînd încă nu înţelegeam semnificaţia dragostei. Un sărut care
rămăsese suspendat în văzduh pe măsură ce creşteam, care a călătorit prin
amintirea unui medalion, care a rămas ascuns îndărătul unor teancuri de
manuale pentru o funcţie publică. Un sărut care se rătăcise de atîtea ori şi
acum fusese găsit. În acel minut al sărutării erau ani de căutări, de deziluzii,
de vise imposibile.
L-am sărutat apăsat. Puţinele persoane din bar credeau pesemne că nu
văd decît un sărut. Nu ştiau că în minutul acela al sărutului era rezumată
viaţa mea, viaţa lui, viaţa oricărui ins care aşteaptă, visează şi-şi caută
drumul sub soare.
În acel minut al sărutului erau toate momentele de fericire pe care
le-am trăit.
M-a dezbrăcat şi m-a pătruns cu putere, cu teamă, cu dorinţă. M-a
durut puţin, dar nu avea nici o importanţă. După cum în clipa aceea nici
plăcerea mea nu avea nici o importanţă. Îl mîngîiam pe cap, îi ascultam
gemetele şi-i mulţumeam lui Dumnezeu că el era acolo, în mine, făcîndu-mă
să mă simt ca şi cum ar fi fost pentru prima oară.
Ne-am iubit toată noaptea – şi dragostea se amesteca cu somnul şi cu
visele. Îl simţeam în mine şi-l îmbrăţişam ca să mă asigur că totul se
întîmpla cu adevărat, că n-avea să dispară dintr-o dată – asemeni cavalerilor
rătăcitori care trăiseră odinioară în castelul transformat în hotel. Zidurile
tăcute de piatră păreau să povestească istorii cu prinţese în necurmată
aşteptare, cu potop de lacrimi şi cu zile nesfîrşite la fereastră, privind în
zare, în căutarea unui semn sau a unei nădejdi.
Eu însă n-aveam să trec niciodată prin aşa ceva. N-aveam să-l pierd
niciodată. El avea să fie mereu cu mine – pentru că eu, privind un crucifix
din spatele unui altar, am auzit limbile Duhului Sfînt, şi ele îmi spuseseră că
nu săvîrşeam un păcat.
Aveam să-i fiu tovarăşă şi aveam să domesticim o lume ca să fie creată
din nou. Aveam să vorbim despre Marea Mamă, aveam să luptăm alături de
Arhanghelul Mihail, aveam să trăim împreună agonia şi extazul a doi
pionieri. Asta-mi spuseseră limbile – şi eu îmi recîştigasem credinţa, ştiam
că spuneau adevărul.

Joi, 9 decembrie 1993

M-am trezit cu braţele lui peste sînii mei. Era plină zi şi băteau
clopotele unei biserici din apropiere.
Mă sărută. Mîinile lui mă mîngîiară încă o dată pe trup.
— Trebuie să plecăm – zise el –. Azi se termină zilele de sărbătoare,
şoselele trebuie să fie aglomerate.
— Nu vreau să mă întorc la Zaragoza – i-am răspuns –. Vreau să merg
direct unde mergi tu. Băncile se deschid în scurt timp, pot să scot bani cu
cârdul şi să-mi cumpăr haine.
— Mi-ai spus că n-ai mulţi bani.
— Nu-mi pasă. Trebuie să rup fără milă cu trecutul. Dacă ne-am
întoarce la Zaragoza, s-ar putea să-mi dea prin gînd că fac o nebunie, că nu
mai e mult pînă la sesiune, că putem sta separaţi două luni, pînă cînd mi-aş
termina eu examenele.
Şi, dacă le-aş lua, n-aş mai vrea să plec din Zaragoza. Nu, nu mă pot
întoarce. Trebuie să rup punţile de legătură cu femeia care am fost.
— Barcelona – îşi spuse el şoptit.
— Ce?
— Nimic. Ne continuăm călătoria.
— Dar ai o conferinţă.
— Mai sînt două zile pînă-atunci – răspunse el –. Vocea îi suna ciudat –.
Ne ducem în altă parte. Nu vreau să mergem direct la Barcelona.
M-am ridicat.
M-am dat jos din pat. Nu voiam să mă gîndesc la nici un fel de probleme
– mă trezisem poate aşa cum te trezeşti totdeauna după prima noapte de
dragoste cu cineva: cu o anumită ceremoniozitate şi jenă.
M-am dus la fereastră, am tras pe jumătate perdeaua şi am privit
străduţa din faţa noastră. Balcoanele caselor erau pline de rufe puse la uscat.
Afară băteau clopotele.
— Mi-a venit o idee – am zis eu –. Să mergem într-un loc unde am fost în
copilărie. N-am mai trecut niciodată pe-acolo.
— Unde?
— Să mergem la mînăstirea de la Piedra.
Cînd am plecat de la hotel, clopotele continuau să bată şi el a propus să
intrăm puţin în biserică.
— Altceva n-am făcut – am răspuns eu –. Biserici, rugăciuni, ritualuri.
— Am făcut dragoste – spuse el –. Ne-am îmbătat de trei ori. Am umblat
prin munţi. Am echilibrat bine rigoarea şi mila.
Spusesem o prostie. Trebuia să mă deprind cu o nouă viaţă.
— Iartă-mă – am zis.
— Să intrăm cîteva minute. Clopotele astea sînt un semn.
Avea totală dreptate, dar eu aveam să-mi dau seama de asta abia a
doua zi. Fără a înţelege cu adevărat semnul ascuns, ne-am urcat în maşină
şi am călătorit vreme de patru ceasuri pînă la mînăstirea de la Piedra.
Acoperişul se prăbuşise şi puţinele statui care încă mai existau erau
decapitate – cu excepţia uneia singure.
Am privit în jur. În trecut, locul acela trebuie să fi adăpostit oameni cu
voinţă puternică, oameni care se îngrijiseră ca fiecare piatră să fie curată şi
ca fiecare bancă să fie ocupată de către unul din mai-marii vremii.
Tot ce aveam însă acum în faţa ochilor era o ruină. Ruinele care, în
copilărie, se prefăceau în castele prin care ne jucam împreună şi unde-l căutam
pe prinţul meu fermecat.
Veacuri de-a rîndul, călugării din mînăstirea de la Piedra îşi păstraseră
numai pentru ei colţul acela de rai. Situat în fundul unei depresiuni geografice,
aveau din belşug ceea ce satele din vecinătate trebuiau să cerşească
pentru a o căpăta: apa. Acolo, rîul Piedra se risipea în duzini de cascade,
gîrle, lacuri, întreţinînd în jur o vegetaţie luxuriantă.
Era destul să mergi însă cîteva sute de metri şi să ieşi din canion: totul
în jur devenea ariditate şi dezolare. Însuşi rîul, cînd sfîrşea de străbătut
depresiunea geografică, se preschimba din nou într-un firicel de apă – ca şi
cum în locul acela şi-ar fi cheltuit toată tinereţea şi energia.
Călugării ştiau asta, iar apa pe care le-o furnizau vecinilor costa
scump. Un şir nesfîrşit de lupte între monahi şi săteni a marcat istoria
mînăstirii.
În cele din urmă, în timpul unuia din numeroasele războaie ce
zguduiau Spania, mînăstirea de la Piedra a fost prefăcută în cazarmă. Prin
nava centrală a bisericii treceau cai, printre băncile ei îşi făcuseră tabăra
soldaţi, povestind istorii deocheate şi făcînd dragoste cu femei de prin satele
din preajmă.
Răzbunarea – deşi tîrzie – venise. Mînăstirea a fost jefuită şi distrusă.
Călugării n-au mai izbutit niciodată să-şi recupereze paradisul.
Într-una din multele bătălii juridice care au urmat, cineva a spus că
locuitorii satelor învecinate duseseră la îndeplinire o sentinţă a lui
Dumnezeu. Cristos spusese: „Daţi de băut celor însetaţi", iar monahii
rămăseseră surzi la vorbele lui. Din acest motiv, Dumnezeu i-a alungat pe
cei care se socoteau stăpîni ai naturii. Şi poate tocmai de-aceea, deşi mare
parte din mînăstire fusese reconstruită şi transformată în hotel, biserica
principală rămăsese în ruine. Descendenţii sătenilor locali continuau să-şi
amintească de preţul mare pe care trebuiseră să-l plătească părinţii lor –
pentru un lucru pe care natura îl oferă pe gratis.
— A cui e singura statuie cu cap? – l-am întrebat.
— A Sfintei Tereza din Âvila – răspunse el –. Are mare putere. Şi, în
ciuda setei de răzbunare pe care au adus-o cu ele războaiele, nimeni n-a
îndrăznit să se atingă de ea.
M-a luat de mînă şi am plecat. Ne-am plimbat pe coridoarele uriaşe ale
mînăstirii, am urcat pe largile scări de lemn şi am văzut fluturii din grădinile
interioare ale claustrului. Îmi aminteam fiecare amănunt al acelei mînăstiri,
deoarece fusesem acolo în copilărie, iar amintirile vechi par mai vii decît cele
recente.
Amintiri. Luna precedentă şi zilele precedente acelei săptămîni păreau
a face parte dintr-o altă încarnare a mea. O epocă la care nu voiam să mă
întorc niciodată fiindcă ceasurile ei nu fuseseră atinse de mîna iubirii. Mă
simţeam de parcă aş fi trăit aceeaşi zi ani de-a rîndul, trezindu-mă la fel,
repetînd aceleaşi lucruri şi avînd mereu aceleaşi vise.
Mi-am amintit de părinţii mei, de părinţii părinţilor mei şi de numeroşii
mei prieteni. Mi-am amintit cît timp luptasem ca să obţin ceva ce nu
doream.
De ce făcusem asta? Nu puteam găsi o explicaţie. Poate pentru că îmi
fusese lene să mă gîn-desc la alte drumuri. Poate pentru că mă temusem de
ce aveau să creadă ceilalţi. Poate pentru că m-ar fi costat prea multă trudă
ca să fiu altfel. Poate pentru că fiinţa omenească e osîndită să repete paşii
generaţiei anterioare pînă cînd – şi mi-am amintit de părintele superior – un
anumit număr de oameni încep să se comporte diferit.
Atunci, lumea se schimbă şi noi ne schimbăm o dată cu ea.
Nu voiam să mai fiu însă aşa. Destinul îmi res-tituise ceea ce-mi
aparţinea, iar acum îmi dădea posibilitatea să mă schimb pe mine însămi şi
să pun umărul la transformarea lumii.
M-am gîndit iarăşi la munţi şi la alpiniştii pe care i-am întîlnit în
plimbarea noastră. Erau tineri, aveau haine în culori vii, ca să atragă atenţia
dacă se rătăceau în zăpadă, şi cunoşteau poteca sigură către vîrfuri.
Traseele erau deja prevăzute cu pitoane de aluminiu: tot ce aveau de
făcut era să utilizeze cîr-lige ca să-şi treacă prin ele corzile şi să urce în
siguranţă. Se aflau acolo pentru o aventură din zilele libere, iar luni aveau să
se întoarcă la muncile lor cu senzaţia de a fi sfidat natura şi a fi învins-o.
Nu era însă vorba de asta. Aventurierii au fost cei dintîi, cei care se
hotărîseră să descopere traseele. Unii, la nici jumătate de drum, s-au prăbuşit
şi s-au zdrobit de stînci. Alţii şi-au pierdut degetele, cangrenate de ger.
Mulţi n-au mai fost văzuţi niciodată. Dar într-o zi cineva a ajuns în vîrful
uneia din crestele acelea.
Şi ochii lui au fost primii care au văzut peisajul de-acolo, şi inima lui a
bătut fericită. El îşi asumase riscurile şi acum îi onora – prin cucerirea lui –
pe toţi cei care muriseră încercînd.
E posibil ca oamenii rămaşi jos să fi gîndit: „Nu e nimic acolo sus, doar
peisajul; ce mulţumire au?"
Dar primul alpinist ştia care era mulţumirea: acceptarea sfidărilor şi
mersul înainte. Conştiinţa că nici o zi nu era la fel cu alta şi că fiecare
dimineaţă îşi avea miracolul ei aparte, momentul ei magic, în care vechi
universuri erau distruse şi se creau noi stele.
Primul om ajuns pe acei munţi trebuie să-şi fi pus aceeaşi întrebare la
vederea căsuţelor din vale cu hornurile lor fumegînde: „Zilele lor par mereu
la fel; ce mulţumire au?"
Acum munţii erau gata cuceriţi, astronauţii umblaseră prin spaţiu, nu
mai era nici o insulă pe Terra – oricît de neînsemnată – care să nu fi fost
descoperită. Rămîneau însă marile aventuri ale spiritului – şi una dintre ele
mi se oferea acum.
Era o binecuvîntare. Părintele superior nu înţelegea nimic. Asemenea
dureri nu dor.
Fericiţi sînt cei ce pot face primii paşi. Într-o zi oamenii vor şti că omul
era capabil să vorbească limba îngerilor, că toţi sîntem în posesia darurilor
Duhului Sfînt, şi că puteam face minuni, vindeca, profeţi, înţelege.
Ne-am petrecut după-amiaza plimbîndu-ne prin canion, amintindu-ne
de vremurile copilăriei. El făcea asta pentru prima dată; în călătoria noastră
pînă la Bilbao părea că nu mai manifestă nici un interes pentru Soria.
Acum însă mă întreba amănunţit despre fiecare dintre prietenii noştri,
voia să ştie dacă erau fericiţi sau ce făceau în viaţă.
Am ajuns în cele din urmă la cea mai mare cascadă a rîului Piedra –
care adună apele unor pîraie risipite peste tot şi le precipită de la o înălţime
de aproape treizeci de metri. Ne-am oprit pe malul ei, ascultînd zgomotul
asurzitor, contemplînd un curcubeu în ceaţa alcătuită de marile căderi de
apă.
— Coada-Calului – am zis eu, mirîndu-mă că încă-mi aminteam un
nume auzit cu atît de mult timp în urmă.
— Îmi amintesc... – începu el.
— Da! Ştiu ce-o să spui!
Sigur că ştiam! Căderea de apă ascundea o peşteră uriaşă. Copii încă,
la întoarcerea din prima noastră plimbare la mînăstirea de la Piedra, am tot
vorbit zile-ntregi despre subiectul acesta.
— Caverna – adăugă el –. Să mergem acolo!
Era imposibil să treci pe sub torentul de apă care se prăbuşea. Vechii
călugări construiseră un tunel care începe în punctul cel mai înalt al cascadei
şi coboară prin pămînt pînă în spatele grotei.
Intrarea n-a fost greu de găsit. În timpul verii existau poate lumini ca să
arate drumul, dar acum eram numai noi acolo, iar tunelul era absolut
întunecos.
— Intrăm totuşi?
— Sigur. Ai încredere în mine.
Am început să coborîm prin cavitatea de lîngă cascadă. Deşi eram în
plină beznă, ştiam încotro mergem – şi apoi el îmi ceruse să-l urmez cu
încredere.
„Mulţumesc, Doamne", gîndeam eu, în vreme ce pătrundeam tot mai
adînc în sînul pămîntului. „Căci eu eram oaia cea pierdută, şi Tu m-ai găsit.
Pentru că viaţa mea era moartă, şi Tu ai readus-o la viaţă. Pentru că
dragostea nu-mi mai umplea inima, şi Tu mi-ai înapoiat harul acesta."
Mă ţineam de umărul lui. Iubitul meu îmi călăuzea paşii pe cărările
întunecate, ştiind că aveam să regăsim lumina şi aveam să fim fericiţi cu ea.
Poate că, în viitorul nostru, au să mai existe momente în care situaţia să se
inverseze: atunci am să-l călăuzesc eu cu aceeaşi dragoste şi certitudine,
pînă cînd o să ajungem la un loc sigur, unde să ne putem odihni împreună.
Mergeam tot în jos şi coborîrea părea a nu se mai sfîrşi. Era poate un
nou rit de trecere – sfîrşitul unei epoci în care nici o lumină nu-mi mai
strălucea în viaţă. Pe măsură ce păşeam prin acel tunel, îmi aminteam cît
timp pierdusem într-un singur loc, încercînd să prind rădăcini într-un sol
unde nu mai creştea nimic.
Dumnezeu însă era bun şi-mi înapoiase entuziasmul pierdut,
aventurile la care visasem, pe bărbatul pe care – fără să vreau – îl
aşteptasem toată viaţa. Nu simţeam nici o remuşcare că-şi părăsise
seminarul, fiindcă erau multe moduri de a-l sluji pe Dumnezeu, aşa cum
spusese preotul, iar dragostea noastră avea să sporească şi mai mult aceste
moduri. De acum înainte, şi eu aveam şansa de a sluji şi ajuta – totul
datorită lui.
Aveam să mergem în lume, el ajutorîndu-i pe ceilalţi, iar eu fiindu-i de
ajutor lui.
„Mulţumesc, Doamne, că mă ajuţi să slujesc. Învaţă-mă să fiu demnă
de asta. Dă-mi puteri să-i împărtăşesc misiunea, să păşesc împreună cu el
pe pămîntul acesta şi să-mi dezvolt iar viaţa spirituală. Toate zilele noastre
să fie aşa cum au fost acestea, din loc în loc, vindecîndu-i pe bolnavi,
mîngîindu-i pe cei trişti, vorbind despre dragostea Marii Mame pentru noi
toţi."
Brusc, s-a auzit din nou vuietul apei, lumina ne-a inundat drumul şi
tunelul negru s-a transformat într-unui din cele mai frumoase spectacole de
pe pămînt. Ne găseam într-o imensă cavernă – de dimensiunile unei
catedrale. Trei pereţi erau de piatră; cel de-al patrulea perete era
Coada-Calului, cu apa coborînd şi căzînd în lacul verde-smarald de la
picioarele noastre.
Razele soarelui la apus străbăteau cascada şi pereţii umezi străluceau.
Ne-am rezemat de stîncă, nemaispunînd nimic.
Pe cînd eram copii, locul acesta era ascunzătoarea piraţilor, care
adăpostea comorile fanteziilor noastre copilăreşti. Acum, era minunea
Mamei Terra; mă simţeam în pîntecele ei, ştiam că Ea era acolo, apărîndu-ne
cu pereţii ei de piatră şi spălîndu-ne păcatele cu peretele ei de apă.
— Mulţumesc – am zis eu cu voce tare.
— Cui îi mulţumeşti?
— Ei. Şi ţie, care ai fost un instrument în regăsirea credinţei mele.
El se apropie de malul lacului subteran. Îi contemplă apele şi zîmbi.
— Vino aici – îmi spuse el.
M-am apropiat.
— Trebuie să-ţi povestesc ceva ce nu ştii încă – spuse el.
Vorbele lui mă neliniştiră un pic. Dar privirea îi era liniştită şi calmul
mi-a revenit.
— Toţi oamenii de pe faţa pămîntului au un dar – începui el –. La unii,
el se manifestă spontan; alţii trebuie să trudească pentru a şi-l găsi. Eu am
muncit pentru darul meu cei patru ani pe care i-am petrecut în seminar.
Acum trebuia ca eu să „joc un rol", ca să folosesc un termen pe care
mi-l spusese el cînd bătrînul ne izgonise din biserică.
Trebuia să mă prefac că nu ştiam nimic.
„Nu e fals", m-am gîndit. „Nu este vorba de o frustrare, ci de bucurie."
— Ce-ai făcut la seminar? – l-am întrebat, căutînd să cîştig timp şi
să-mi fac mai bine rolul.
— Nu contează – zise el –. Fapt e că mi-am dezvoltat un dar. Sînt
capabil să vindec, atunci cînd vrea Dumnezeu.
— Ce bine – i-am răspuns eu, încercînd să par surprinsă –. Nu vom
cheltui bani cu doctorii!
Nu a rîs. Iar eu m-am simţit de-a dreptul idi-oată.
— Mi-am dezvoltat darurile prin practicile harismatice pe care le-ai
văzut – continuă el –. La început, eram surprins; mă rugam, invocam prezenţa
Duhului Sfînt, îmi impuneam mîinile şi le redam sănătatea multor
bolnavi. Faima a început să mi se răspîndească şi zilnic erau oameni care
stăteau la rînd la poarta seminarului aştep-tînd să-i ajut. În fiecare rană
infectată şi fetidă vedeam stigmatele lui Isus.
— Sînt mîndră de tine – am spus eu.
— Mulţi din mînăstire au fost împotriva mea, dar superiorul meu mi-a
dat tot sprijinul.
— O să continuăm munca asta. O să mergem împreună prin lume. Eu
voi curăţa rănile, tu le vei binecuvînta şi Dumnezeu îşi va săvîrşi minunile.
El îşi întoarse privirea de la mine şi şi-o opri asupra lacului. În peştera
aceea părea a fi o prezenţă – asemănătoare cu cea din noaptea cînd ne
ameţisem lîngă fîntîna din Saint-Savin.
— Ţi-am mai povestit, dar o să ţi-o mai spun o dată – urmă el –. Într-o
noapte, m-am trezit şi camera mea era luminată ca ziua. Am văzut chipul
Marii Mame şi privirea ei iubitoare. De atunci, am început să O văd din cînd
în cînd. Nu reuşesc să O chem cînd vreau, dar din cînd în cînd Ea mi se
arată.
La data aceea, eram deja la curent cu lucrarea adevăraţilor
revoluţionari ai Bisericii. Ştiam că misiunea mea pe pămînt, pe lîngă aceea
de a vindeca, era să netezesc drumul pentru ca Dumnezeu-Femeie să fie
acceptat din nou. Principiul feminin, stîlpul Milostivirii, avea să se ridice din
nou – şi Templul Înţelepciunii avea să fie reclădit în inima oamenilor.
Îl priveam. Expresia lui, la început încordată, îşi recăpătase liniştea.
— Toate acestea aveau un preţ – pe care eram dispus să-l plătesc.
Se opri, neştiind cum să-şi continue povestirea.
— Cum adică „eram"? – l-am întrebat.
— Calea Zeiţei poate fi deschisă doar cu cuvinte şi minuni. Lumea însă
nu mai funcţionează aşa. Va fi mai greu – lacrimi, neînţelegere, suferinţă.
„Preotul acela", am gîndit în sinea mea. „A încercat să-i strecoare teama
în inimă. Dar eu îi voi sta alături."
— Calea nu este spre durere, este spre slava slujirii – i-am răspuns.
— Majoritatea fiinţelor umane nu mai au încredere în iubire.
Am simţit că voia să-mi spună ceva şi nu izbutea. Poate-l ajutam eu.
— Mă gîndeam la asta – l-am întrerupt –. Primul om care a escaladat cel
mai înalt vîrf din Pirinei a înţeles că viaţa fără aventură nu avea har.
— Ce înţelegi prin har? – m-a întrebat el şi l-am văzut iarăşi încordat –.
Una din numirile Marii Mame e Doamna Noastră a Harurilor – şi mîinile ei
generoase îşi revarsă binecuvîntările asupra tuturor persoanelor care ştiu să
le primească.
Niciodată nu putem judeca viaţa celorlalţi, pentru că fiecare îşi
cunoaşte propria durere şi renunţare. Una este să crezi că eşti pe drumul cel
bun; alta e să crezi că drumul tău e unic.
Isus a zis: casa tatălui meu are multe sălaşuri. Darul e un har. Dar tot
har este şi să ştii a trăi cu demnitate, în iubirea aproapelui şi în muncă. Maria
a avut un soţ pe pămînt care a încercat să demonstreze valoarea muncii
anonime. Chiar dacă n-a ieşit în evidenţă, el a asigurat acoperişul şi hrana
pentru ca soţia şi fiul lui să poată face tot ce au făcut. Munca lui are tot atîta
însemnătate ca şi munca lor. Chiar dacă nimeni nu i-a preţuit-o după
cuviinţă.
N-am zis nimic. M-a luat de mînă.
— Iartă-mi intoleranţa.
I-am sărutat mîna şi i-am dus-o la obrazul meu.
— Asta vreau să-ţi explic – spuse el, zîmbind din nou –. Că, din
momentul în care te-am regăsit, am înţeles că nu te puteam face să suferi
din pricina misiunii mele.
M-am simţit uşor neliniştită.
— Ieri te-am minţit. A fost prima şi ultima minciună pe care ţi-am
spus-o – continuă el –. Adevărul este că, în loc să mă duc la seminar, am fost
pe munte şi am stat de vorbă cu Marea Mamă.
I-am spus, că, dacă aceasta îi era voia, te voi părăsi şi-mi voi urma
drumul. Mă voi întoarce la poarta asaltată de bolnavi, la vizitele din toiul
nopţii, la neînţelegerea celor care vor să nege credinţa, la privirea cinică a
acelora care nu cred că iubirea salvează. Dacă ea mi-ar cere-o, aş renunţa la
ceea ce-mi doresc cel mai mult pe lume: la tine.
Mi-am adus iar aminte de preot. Avea dreptate. In acea dimineaţă
avusese loc o alegere.
— Dar – continuă el –, dacă ar fi fost cu putinţă să îndepărtez paharul
acesta din viaţa mea, făgăduiam să slujesc lumea prin dragostea mea pentru
tine.
— Ce vrei să spui?
Păru că nu mă auzise.
— Nu e nevoie să muţi munţii din loc ca să-ţi dovedeşti credinţa – zise el
–. Eram gata să înfrunt de unul singur singurătatea şi suferinţa, dar nu să o
şi împart cu altcineva. Dacă aş merge mai departe pe drumul acela, n-am
mai avea niciodată o casă cu perdele albe şi vedere spre munţi.
— Nici nu vreau s-aud de casa asta! Nu vreau să intru în ea! – am făcut
eu, încercînd să mă stăpînesc ca să nu strig –. Eu vreau să te însoţesc pe
tine, să fiu cu tine în lupta ta, să fac parte dintre cei care se aventurează
primii. Ce, nu înţelegi? Tu mi-ai redat credinţa!
Soarele se deplasase între timp şi razele lui scăldau acum pereţii
peşterii. Dar toată frumuseţea aceea începea să-şi piardă înţelesul.
Dumnezeu a ascuns iadul în mijlocul paradisului.
— Tu nu ştii – zise el, şi am văzut că ochii lui mă implorau să înţeleg –.
Nu-ţi dai seama de riscuri.
— Dar erai fericit să ţi le-asumi!
— Sînt fericit să mi le-asum. Sînt însă riscurile mele.
Am vrut să-l întrerup, dar nu mă auzea.
— Aşa că, ieri, i-am cerut Fecioarei o minune – urmă el –. I-am cerut
să-mi ia darul înapoi.
Nici nu-mi venea să-mi cred urechilor.
— Am ceva bani şi experienţa pe care am dobîndit-o în atîţia ani de
călătorii. Ne vom cumpăra o casă, îmi voi găsi un serviciu şi-l voi sluji pe
Dumnezeu aşa cum a făcut-o Sfîntul Iosif, cu umilinţa unui anonim. N-am
nevoie de minuni ca să-mi păstrez credinţa vie. De tine am nevoie.
Simţeam o slăbiciune în picioare, ca şi cum aş fi stat să leşin.
— Şi, în clipa în care i-am cerut Fecioarei să-mi ia înapoi darul, am
început să vorbesc în limbi – continuă el –. Limbile îmi ziceau următoarele:
„Pune-ţi mîinile pe pămînt. Darul va ieşi din tine şi se va întoarce în sînul
mamei."
Mă cuprindea panica.
— Doar n-ai...
— Ba da. Am făcut ceea ce-mi poruncea inspiraţia Duhului Sfînt. Ceaţa
a început să se risipească şi soarele a strălucit din nou asupra munţilor. Am
simţit că Fecioara mă înţelesese – pentru că şi ea a iubit mult.
— Dar ea Şi-a urmat bărbatul! Ea a acceptat calea aleasă de Fiu!
— N-avem puterea Ei, Pilar. Darul meu va trece la altcineva – asemenea
lucruri nu se risipesc niciodată.
Ieri, din barul acela, am telefonat la Barcelona şi am anulat conferinţa.
Mergem la Zaragoza: ai cunoştinţe acolo şi putem face acolo primii paşi. Îmi
voi găsi uşor un loc de muncă.
Nici nu mai puteam gîndi.
— Pilar! – zise el. Dar o şi luasem înapoi prin tunel, fără nici un umăr
prietenos ca să mă călăuzească – urmată de o mulţime de bolnavi ce aveau
să moară, de familiile care aveau să sufere, de minunile ce nu aveau să mai
fie săvîrşite, de rîsetele ce n-aveau să mai însenineze lumea, de munţii care
aveau să rămînă mereu în acelaşi loc.
Nu vedeam nimic – doar bezna aproape fizică ce mă înconjura.

Vineri, 10 decembrie 1993

La rîul Piedra am şezut şi-am plîns. Amintirile din noaptea aceea sînt
confuze şi vagi. Ştiu doar că am fost în pragul morţii – dar nu-mi mai
amintesc chipul lui şi nici pe unde m-a dus.
Aş fi preferat să mi-o amintesc – ca să mi-o pot şi alunga din inimă, dar
nu reuşesc. Totul pare un vis din momentul în care am ieşit din tunelul
acela întunecat şi am regăsit lumea peste care coborîse tot noaptea.
Nici o stea nu strălucea pe cer. Îmi amintesc vag că am mers pînă la
maşină, mi-am luat geanta pe care-o aveam cu mine şi am început să merg
fără ţintă. Se vede că am ajuns la şosea şi am încercat să fac autostopul ca
să mă-ntorc la Zaragoza – dar n-am reuşit. M-am întors în cele din urmă în
grădinile mînăstirii. Zgomotul apei era omniprezent – cascadele erau în toate
părţile şi simţeam pretutindeni prezenţa Marii Mame. Da, Ea iubise lumea;
iubise lumea la fel de mult ca Dumnezeu – căci şi ea şi-a dat fiul ca să fie
jertfit pentru oameni. Putea înţelege însă dragostea unei femei pentru un
bărbat?
Se poate să fi suferit din dragoste, dar era un alt fel de dragoste. Marele
Ei Mire cunoştea totul, făcea minuni. Mirele ei de pe pămînt era un muncitor
umil, care credea în tot ce i se arăta în vise. Ea n-a ştiu niciodată ce
înseamnă să părăseşti sau să fii părăsită de un bărbat. Cînd Iosif s-a gîndit
s-o alunge de acasă pentru că era însărcinată, Mirele ceresc a trimis un
înger pentru a evita să se întîmple aşa ceva.
Fiul Ei a părăsit-o. Fiii îşi părăsesc însă totdeauna părinţii. E uşor să
suferi din dragoste pentru aproapele, din dragoste pentru lume sau din dragoste
pentru copil. Suferinţa îţi dă sentimentul că asta face parte din viaţă,
că este o durere nobilă şi măreaţă. E uşor să suferi din dragoste pentru o
cauză sau pentru o misiune: asta înalţă inima celui ce suferă.
Dar cum să explici suferinţa din pricina unui bărbat? E imposibil!
Atunci te simţi în infern, pentru că nu există nobleţe sau măreţie – ci doar
mizerie.
În noaptea aceea m-am întins pe pămîntul îngheţat şi frigul m-a
anesteziat curînd. Mi-a dat prin gînd că s-ar putea să mor dacă nu găsesc
un acoperămînt – dar unde? Tot ce era mai important în viaţa mea îmi fusese
dăruit cu generozitate într-o săptămînă – şi-mi fusese luat înapoi într-o
clipă, fără să pot spune nimic.
Corpul îmi tremura de frig, dar nu-mi dădeam seama. De la o clipă la
alta avea să înţepenească – pentru că-şi cheltuise toată energia încercînd să
mă încălzească şi eram acum incapabilă să mai întreprind ceva. Atunci,
corpul avea să se întoarcă la impasibilitatea sa obişnuită şi moartea avea să
mă primească în braţele ei.
Am continuat să dîrdîi mai bine de un ceas. Şi apoi s-a instalat pacea.
Înainte de-a închide ochii, am început să aud glasul mamei mele. Ea
îmi spunea o poveste pe care mi-o mai spusese şi în copilărie, fără a-şi da
seama că era o poveste despre mine.
„Un băiat şi o fată se îndrăgostiseră nebuneşte unul de altul", spunea
glasul măicuţei mele, într-un amestec de vis şi delir. Şi s-au hotărît să se
logodească. Logodnicii îşi fac mereu daruri.
Băiatul era sărac – singura lui avere era un ceas pe care-l moştenise de
la bunicul lui. Cu gîndul la părul iubitei lui, s-a hotărît să vîndă ceasul şi
să-i cumpere o agrafă frumoasă de argint.
Nici fata nu avea bani pentru darul de logodnă. Atunci s-a dus la
magazinul celui mai mare negustor din partea locului şi şi-a vîndut părul.
Cu banii obţinuţi, a cumpărat o brăţară de aur pentru ceasul iubitului ei.
Cînd s-au întîlnit, de ziua solemnă a logodnei, ea i-a dăruit brăţara
pentru un ceas care fusese vîndut, iar el i-a dăruit agrafa pentru părul care
nu mai exista."
M-am trezit scuturată de un bărbat.
— Bea! - zicea el –. Bea repede!
Nu ştiam ce se întîmpla şi nici nu mai aveam putere să rezist. Mi-a
deschis gura şi m-a silit să înghit un lichid fierbinte. Am observat că era în
cămaşă şi că-şi pusese haina pe mine.
— Mai bea! – insistă el.
Nu ştiam ce se petrecea; l-am ascultat totuşi.
Apoi am închis ochii iarăşi.
M-am trezit din nou în mînăstire.
— Aţi fost cît pe ce să muriţi – zise ea –. Dacă n-ar fi fost paznicul de la
mînăstire, n-aţi mai fi fost aici.
M-am ridicat împleticindu-mă, fără a-mi da seama ce fac. Parte din ziua
anterioară mi-a revenit în memorie şi mi-am dorit ca paznicul să nu fi trecut
niciodată pe-acolo.
Acum însă sorocul cert al morţii trecuse. Continuam să trăiesc.
Femeia m-a dus la bucătărie şi mi-a dat cafea, biscuiţi şi pîine cu
untdelemn. Nu m-a întrebat nimic şi nici eu nu i-am dat vreo explicaţie.
Cînd am isprăvit de mîncat, mi-a înapoiat geanta.
— Vedeţi dacă e totul în ea.
— Cred că da. Oricum n-am mare lucru.
— Ai viaţa, draga mea. O viaţă lungă înaintea dumitale. Fii mai atentă
cu ea.
— E un oraş în apropiere, cu o biserică – am spus eu, simţind impulsul
de a plînge –. Ieri, înainte de a veni aici, am intrat în biserica aceea cu...
Nu ştiam cum să explic.
— ... cu un prieten din copilărie. Mă săturasem de vizitat biserici, dar
băteau clopotele şi el mi-a spus că era un semn, că trebuia să intrăm.
Femeia îmi umplu ceaşca, îşi turnă şi ea puţină cafea şi se aşeză ca
să-mi asculte povestea.
— Am intrat în biserică – am spus eu mai departe –. Nu era nimeni, era
întuneric. Am tot încercat să descopăr un semn, dar tot ce vedeam erau
aceleaşi altare şi aceiaşi sfinţi. Deodată am auzit o mişcare în partea de sus,
unde e orga.
Era un grup de băieţi, cu ghitare, care au început numaidecît să-şi
acordeze instrumentele. Ne-am hotărît să ne aşezăm într-o bancă şi să
ascultăm puţină muzică înainte de a ne continua călătoria.
Curînd a intrat un bărbat şi s-a aşezat lîngă noi. Era vesel şi le-a strigat
băieţilor să cînte un pasodoble."
— O muzică pentru coride! – zise femeia.
— N-au făcut-o. Dar au izbucnit în rîs şi au cîntat un cîntec flamenco.
Eu şi prietenul meu din copilărie ne simţeam de parcă ar fi coborît cerurile
pe pămînt; biserica, obscuritatea primitoare şi bucuria bărbatului de lîngă
noi – totul era un miracol.
Încetul cu încetul, biserica a început să se umple. Băieţii continuau să
cînte muzică flamenco şi cei ce intrau zîmbeau şi se lăsau molipsiţi de
veselia muzicanţilor.
Prietenul meu mă întrebă dacă voiam să asist la misa care urma să
înceapă în scurt timp. Eu i-am spus că nu – ne aştepta o călătorie lungă.
Ne-am hotărît să plecăm – dar mai înainte i-am mulţumit lui Dumnezeu
pentru încă un moment frumos în vieţile noastre.
Cînd am ajuns la poartă, am observat că mulţi oameni – chiar foarte
mulţi, poate toţi locuitorii acelui orăşel – se îndreptau spre biserică. M-am
gîndit că era pesemne ultima aşezare integral catolică din Spania. Poate
pentru că liturghiile erau foarte însufleţite.
Cînd să ne suim în maşină, am văzut apropiindu-se un cortegiu.
Aduceau un sicriu. Murise cineva şi era slujba dinaintea înmormîntării. De
îndată ce cortegiul a ajuns la poarta bisericii, muzicienii au terminat cu
cîntecele flamenco şi au început să cînte un recviem.
— Dumnezeu să-l odihnească – zise femeia, făcîndu-şi cruce.
— Să-l odihnească Dumnezeu – am zis şi eu, făcînd acelaşi gest –. Dar
faptul că am intrat în acea biserică a fost un semn. Că la sfîrşitul oricărei
poveşti ne aşteaptă tristeţea.
Femeia mă privi, dar nu zise nimic. Apoi ieşi, întorcîndu-se cîteva clipe
mai tîrziu cu hîrtie şi un pix.
— Să mergem afară – zise ea.
Am ieşit împreună. Se lumina de ziuă.
— Respiră adînc – zise ea –. Lasă ca dimineaţa asta nouă să-ţi intre în
plămîni şi să-ţi curgă prin vine. După cum se vede, ieri nu te-ai rătăcit din
întîmplare.
N-am zis nimic.
— N-ai înţeles nici istoria pe care tocmai mi-ai povestit-o, cu semnul
din biserică – urmă ea –. N-ai văzut decît tristeţea de la sfîrşit. Ai uitat
momentele de bucurie pe care le-ai trăit în ea. Ai uitat senzaţia că cerurile
coborîseră pe pămînt şi ce bine era să trăieşti totul împreună cu ...
Se opri şi zîmbi:
— ... prietenul dumitale din copilărie – zise ea, făcîndu-mi cu ochiul. –.
Isus a spus: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii." Căci El ştie că moartea nu
există. Viaţa exista şi înainte de naşterea noastră şi va continua să existe şi
după ce nu vom mai fi pe lume.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi
— La fel stau lucrurile şi cu dragostea – urmă ea –. Exista înainte şi va
continua mereu.
— S-ar zice că-mi cunoaşteţi viaţa – am spus eu.
— Toate poveştile de dragoste au multe în comun. Şi eu am trecut prin
aşa ceva în viaţă la un moment dat. Dar nu mai ţin minte. Ţin minte doar că
iubirea a revenit, sub forma altui bărbat, a unor noi speranţe, a unor noi
vise.
Mi-a întins filele de hîrtie şi pixul.
— Scrie tot ce simţi. Scoate-ţi totul din suflet, pune totul pe hîrtie şi
apoi aruncă totul. Legenda zice că rîul Piedra e atît de rece, încît tot ce cade
în el – frunze, insecte, pene de păsări – se preschimbă în piatră. Cine ştie
dacă n-ar fi o bună idee să-ţi arunci suferinţele în apa lui?
Am luat hîrtiile, ea m-a sărutat şi mi-a spus că puteam să mă-ntorc la
dejun, dacă doream.
— Un lucru să nu uiţi – strigă ea pe cînd mă depărtam –. Dragostea
rămîne. Doar oamenii se schimbă!
Am rîs şi ea mi-a făcut un semn cu mîna.
Am privit mult timp rîul. Am plîns pînă cînd am simţit că-mi secaseră
lacrimile.
Atunci am început să scriu.

EPILOG

Am scris o zi întreagă, şi încă una, şi încă una. În fiecare dimineaţă mă
duceam pe malul rîului Piedra. Pe înserate femeia se apropia de mine, mă
lua de braţ şi mă conducea în locuinţa ei din vechea mînăstire.
Îmi spăla hainele, făcea de mîncare, vorbea despre lucruri fără
însemnătate şi mă trimitea la culcare.
Într-o dimineaţă, cînd ajunsesem aproape la sfîrşitul manuscrisului,
am auzit un zgomot de maşină. Inima mi-a tresărit, dar nu voiam să cred în
cele spuse de ea. Mă simţeam eliberată de toate, gata să mă întorc în lume şi
să fac iarăşi parte din ea.
Ce era mai greu trecuse – deşi dorul rămînea.
Inima mea însă avea dreptate. Chiar fără să-mi ridic ochii de pe
manuscris, i-am simţit prezenţa şi sunetul paşilor.
— Pilar – zise el, aşezîndu-se lîngă mine.
Nu i-am răspuns. Am scris mai departe, dar nu mai reuşeam să-mi
adun gîndurile. Inima îmi bătea nebuneşte, încercînd să-mi evadeze din
piept şi să-i alerge în întîmpinare. Eu însă nu-i dădeam voie.
El şedea lîngă mine, uitîndu-se la rîu, în timp ce eu continuam să scriu.
Am petrecut aşa toată dimineaţa – fără a scoate o vorbă – şi mi-am amintit
de tăcerea unei nopţi, lîngă fîntînă – cînd deodată am înţeles că-l iubeam.
Cînd mîna mi-a cedat de oboseală, m-am oprit un pic. Atunci el a
vorbit:
— Era întuneric cînd am ieşit din peşteră şi n-am mai reuşit să te
găsesc. M-am dus atunci la Zaragoza – zise el –. Şi m-am dus la Soria. Şi aş
fi bătut lumea întreagă în căutarea ta. M-am decis să mă întorc la
mînăstirea de la Piedra ca să văd dacă nu găsesc vreo urmă şi m-am întîlnit
cu o femeie.
Ea mi-a arătat unde erai. Şi mi-a spus că m-ai aşteptat toate zilele
astea.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Şi voi continua să şed lîngă tine cît timp vei sta pe malul rîului. Şi
dacă te vei duce la culcare, eu am să dorm în faţa casei tale. Şi dacă vei pleca
departe de aici, eu am să merg pe urmele tale.
Pînă cînd îmi vei spune: pleacă. Şi voi pleca, dar am să te iubesc tot
restul vieţii mele.
Nu mai reuşeam să-mi ascund plînsul. Am văzut că şi el plîngea.
— Vreau să ştii un lucru ... – începu el.
— Nu spune nimic. Citeşte – i-am răspuns, întinzîndu-i hîrtiile pe care
le ţineam în poală.
Toată după-amiaza am privit apele rîului Piedra. Femeia ne-a adus
sandvişuri şi vin, a spus ceva despre vreme şi ne-a lăsat din nou singuri. S-a
oprit din citit de mai multe ori şi a rămas cu ochii pierduţi în zare, căzut pe
gînduri. La un moment dat, m-am hotărît să dau o raită prin pădure, pe la
micile cascade, pe povîrnişurile pline de istorii şi înţelesuri. Cînd soarele se
pregătea să apună, m-am întors în locul unde-l lăsasem.
— Mulţumesc – au fost primele lui cuvinte cînd mi-a înapoiat hîrtiile –.
Şi iartă-mă.
La rîul Piedra am şezut şi-am plîns.
— Dragostea ta mă salvează şi mă redă viselor mele – urmă el.
Am tăcut, n-am făcut nici un gest.
— Cunoşti psalmul 136? m-a întrebat el.
Am dat din cap că nu. Mi-era teamă să vorbesc.
— La rîul Babilonului...
— Da, da, îl ştiu – am zis, simţind că reveneam încetul cu încetul la
viaţă –. Vorbeşte despre exil. Vorbeşte despre cei care şi-au atîrnat harpele
pentru că nu mai puteau cînta cîntece după inima lor.
— Dar după ce psalmistul plînge, mistuit de dorul ţării viselor lui, el îşi
făgăduieşte:
De te voi uita, Ierusalime,
uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de cerul gurii
de nu-mi voi aduce aminte de tine, Ierusalime.
Am surîs din nou.
— Eu începusem să uit. Şi tu m-ai făcut să-mi aduc aminte.
— Crezi că ţi se va înapoia darul? – l-am întrebat.
— Nu ştiu. Dar Dumnezeu mi-a dat întotdeauna o a doua şansă în
viaţă. Mi-o dă cu tine. Şi mă va ajuta să-mi regăsesc drumul.
— Drumul nostru – l-am întrerupt eu încă o dată.
— Da, al nostru.
M-a luat de mîini şi m-a ridicat.
— Du-te să-ţi strîngi lucrurile – zise el –. Visele înseamnă muncă.
ian./94

PAULO COELHO, scriitor brazilian, s-a născut la Rio de Janeiro în
1947. Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii a
fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet.
În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a
marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de Brazilia natală (îşi
scrie operele la calculator, în faţa oceanului, în vila de la Copacabana),
cărţile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde şi pentru oricine,
ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele.
Cărţile lui Paulo Coelho, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50 de limbi,
s-au vîndut în zeci de milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO
în cadrul programului „Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale",
codirector al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase şi
importante premii, medalii şi ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului
Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa (martie 2000). Fondator al
Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi
bătrînilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.
Opere principale: Pelerin la Compostela (1987); Alchimistul (1988);
Walkiriile (1992); La rîul Piedra am şezut şi-am plîns (1994); Al cincilea munte
(1996); Manualul Războinicului luminii (1997); Veronika se hotărăşte să
moară (1998); Diavolul şi domnişoara Prym (2000).