Mircea Eliade Fragmente

In curte la Dionis

Adrian îl privea cu simpatie aproape cu căldură.
— De unde să încep ? întrebă.
— Ia-o de la început. De la începutul începutului. Adrian rămase cîteva clipe pe gînduri.
— Evident, în ceea ce mă priveşte, spuse, începutul începutului îl constituie revelaţia poeziei.
Ce-am fost înainte de a fi poet nu mai mi-aduc aminte şi nici nu mă interesează. Probabil că am fost carnivor. Asta sînt şi acum, dar ştiu că sînt carnivor. Vedeţi diferenţa ?... Aşadar, cum vă spuneam, totul a început prin poezie.
— Ce fel de poezie ? îl întrerupse Orlando.
— Ei bine, continuă Adrian, aşa cum probabil aţi ghicit deja, trebuie să recunosc că, pentru mine, poezia e mai mult decît o tehnică mistică sau un instrument de cunoaştere. Poezia este prin excelenţă o metodă politică ; şi, din nefericire, este ultima metodă politică pe care o mai avem la îndemînă. Dacă nici ea nu reuşeşte, nu mai avem nici o speranţă. Dispărem sau ne întoarcem acolo unde ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat, Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămîne treji şi ne va spune :
Messieurs, on ferme !
Barmanul adusese o ceaşcă mare cu cafea şi un pahar pe jumătate plin, cu o sticlă de sifon alături.
— Nu ştiu ce este, spuse Adrian, umplîndu-şi paharul cu sifon, dar orice ar fi, e binevenit.
Mi-e sete.
Bău fericit, închizînd pe jumătate ochii.
— Vino la subiect, îi spuse Orlando. Ce facem cu politica ?

— Dacă nici poezia nu reuşeşte, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot : religie, morală, profetism, revoluţie, ştiinţă, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, şi nici una n-a reuşit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat.
Dintr-un anumit punct de vedere — şi este singurul punct de vedere care mă interesează — am rămas aşa cum eram cînd Orfeu încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreţi şi traci.

— Orfeu ? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern ?
— Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatece. Vă aduceţi
aminte,cum le-a îm-blînzit Orfeu, cîntîndu-le şi acompaniindu-se din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urşii şi mistreţii prin muzică şi poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
— Vino la subiect ! îl întrerupse Orlando.
— înţelegeţi la ce fac aluzie : fiarele sălbatece sînt oamenii în starea lor naturală şi, puteţi adăuga, vă invit chiar să adăugaţi, chiar şi oamenii în condiţia lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntaţi cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi : magia verbului, poezia...
— Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.

— Trebuie să-i imblînzim. Şi traduc imediat : aşteptăm pe Orfeu, aşteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit ; cu alte cuvinte, va precipita mutaţia pe care au rîvnit-o toate religiile şi toate filozofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului ? Vă întreb : ce mistreţ a mai putut rămîne el însuşi, mistreţ în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu ?

— Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinzînd mîna pe deasupra mesei şi apucîndu-l de braţ, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern ?
Adrian nu-şi putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacţie.
— Mă aşteptam la întrebarea asta, o simţeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiţi-mi să. fiu sincer, o asemenea întrebare e
făcută să mă descurajeze, cum spuneam : să-mi frîngă aripile. Şi, din nefericire, nu sînteţi singurul ; chiar şi poeţii sînt obsedaţi de acest episod. Dar, credeţi-mă, este vorba de un simplu episod, e adevărat, patetic, dar şi destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
— Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern ?
— Evident c-a fost, dar de ce ? Ca să-şi salveze soţia, pe Euridice. E foarte frumos, e, cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă de dragoste conjugală. Cîţi din noi n-am face acelaşi lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziţie ? Dar, recunoaşteţi, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură fiinţă, şi încă o fiinţă mult iubită, pe propria lui soţie. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn. sau un copil, mai ales un copil, căci în primul rînd copiii mor muşcaţi de şerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi de necunoscute, a coborît în Infern ca să-i mîntuiască. Şi cu toate acestea, adăugă cu gravitate şi melancolie, nici creştinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern ? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Şi ştiu şi de ce nu-mi revelează nimic : pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. în timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urşi şi mistreţi...
— Unde vrei să ajungi ? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
— Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că aşteptăm poetul, că asta e ultima noastră speranţă. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil, şi Shakespeare, şi toţi ceilalţi laolaltă. Profet şi taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
Aşeză paharul gol pe tavă şi căzu pe gînduri.

Ceea ce vedeam in filmele cu Zona crepusculara par simple parodii in comparatie cu atmosfera creeata de aceasta nuvela.
Actiunea se desfasoara pe doua planuri sau chiar pe trei un al treilea fiind pe lumea cealalta... dar si celelate doua planuri sint incerte in fiecare din ele se povesteste fie un vis fie o amintire respectiv: amintiri de razboi depanate intre prieteni iarna la Iasi intr-un salon sint vazute in celalat plan ca vise ale unui locotenent pierdut in imensitatea stepei ucrainene si insotit de ultimi doi supravietuitori din plutonul sau.
Si nici nu conteaza ce plan e cel real salonul sau frontul ci cel de al treilea plan cel al lumi celeilalte.
Pe drum cei trei intilnesc un soldat rus grav ranit aproape inconstient, inceraca sa il ia cu ei sa il salveze dar moare pe drum. Dupa un timp locotenentul se raneste accidental cu propria arma, lesina si trece dincolo unde poarta o discutie cu Ivan din care redau pasajul de mai jos:

Ivan

— Ne cunoaştem de mult, îl întrerupse Ivan, nici nu îndrăznesc să-ţi spun de cînd ne cunoaştem. Dar nu ne recunoaştem decît cînd e prea tîrziu.
Darie îl privea adînc, concentrat. Şi, ca de obicei cînd îl interesa discuţia, băgă automat mîna în buzunar, să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar de data aceasta gestul îi fusese de-ajuns.
— Cred că înţeleg ce vrei să spui, şopti clătinînd din cap. în fond, o viaţă, o întreagă existenţă umană se poate dezvolta, împlini şi încheia în cîteva luni, uneori poate chiar şi mai puţin.
— Şi, e curios, aceleaşi probleme reveneau necontenit în discuţiile noastre, continuă Ivan.
Bunăoară, seria de evidenţe mutual contradictorii. De cîte ori şi în cîte limbi nu mi-ai vorbit de asta...
— Ce e mai grav, adăugă Darie cu melancolie, ce e mai grav e că nu mai mi-aduc aminte ce voiam să spun cu asta. Mai precis, nu mai mi-aduc aminte de urmare. începusem fraza aceasta, mă pregăteam să-ţi prezint un întreg sistem, cînd m-au chemat băieţii şi am pierdut firul.
— Ai spus tot ce trebuia spus. Ce trebuia spus deocamdată, sublinie cu înţeles. Restul ai să-l spui mai tîrziu. Mi l-ai mai spus, şi ai să vezi că are să-ţi placă şi dumitale cînd l-oi descoperi din nou... îl privi cu căldură şi totuşi cu ironie, aproape provocator.
— Cînd te ascult, Ivan, am impresia că ascult pe Arhip. Ultima oară cînd am vorbit cu el...
— Cînd a fost asta ? îl întrerupse Ivan. Acum cîte sute de ani, sau cîte luni ? In ce viaţă ?...
Nu trebuie să mă înţelegi greşit, adăugă văzînd că Darie îl priveşte încruntat, nedumerit. Nu e vorba de timp, ci de decalajul între evidenţele mutual contradictorii, cum îţi place dumitale să spui. îmi pare rău că te-am întrerupt, reluă după un răstimp, căci Darie continua să tacă. Te-am mai întrerupt o dată, nu-ţi mai aduci aminte acum, pentru că e prea mare decalajul între evidenţe, te-am întrerupt tocmai cînd te pregăteai să ne explici în ce sens folosiseşi expresia agnostos theos. Dumneata aveai în faţă, ca pe un ecran interior, imaginea lui Ivan oarecum înmormîntat în propriul lui trup. Şi voiai să spui că aşa arată uneori Dumnezeu, Spiritul Suprem, capturat, închis de Materie, orbit, alienat, ignorîndu-şi propria lui identitate. Dar ce Dumnezeu era acesta ? In orice caz, nu Dumnezeul lui Pavel, şi nici al grecilor. Dumneata te gîndeai la miturile gnostice, la concepţiile indiene despre Spirit şi Materie.
— Evident, evident. Asta a remarcat şi Procopie.
— Şi, cu toate acestea, ceva era adevărat în comparaţia dumitale, dar numai dacă privim lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Spiritul e întotdeauna camuflat în Materie, dar rostul lui acolo — dacă e prizonier, sau se află acolo provizoriu, pentru că e activ, şi cîte altele — rostul lui ai să-l afli mai tîrziu. Asta e de altfel Enigma — Enigma cu majusculă — care ne confruntă pe toţi, ghicitoarea care se pune, inexorabil, oricărui om : cum să recunosc Spiritul dacă e camuflat în Materie, adică, în fond, dacă e irecognoscibil ? Şi aşa sîntem şi noi, noi toţi, domnule filozof :
nu numai indestructibili, cum spuneai, ci si irecognoscibili...
Dar văd că eşti aşteptat, adăugă întorcînd capul.
In semiîntunerecul care prevestea zorile, Darie zări la vreo douăzeci de metri, în plin cîmp, o siluetă familiara, pe care nu izbutea totuşi s-o identifice. Mult mai departe, în direcţia şoselei pe care o traversaseră în noaptea aceea, se întrezăreau grupuri răzleţe, înaintînd încet, parcă ar fi şovăit.
— Şi trebuie să mă duc şi eu, continuă Ivan. Mă aşteaptă şi pe mine, acolo.
întinse mîna spre răsărit, dar deşi Darie cercetă încordat zarea, nu desluşi nimic. Cîinele pornise înainte, fără grabă, cu capul plecat, şi atunci Darie îl recunoscu deodată şi zîmbi fericit. l-l arătă lui Ivan.
— El te-a recunoscut, şopti. El a fost singurul care te-a recunoscut...
— încearcă şi dumneata, domnule filozof, spuse Ivan privindu-l adînc în ochi, cu gravitate. încearcă data viitoare — cînd va fi asta ? Şi unde ? In vreun salon la Iaşi, la Tokio, sau pe munte, sau într-un spital, sau într-o altă planetă ? Dacă te-aş recunoaşte eu întîi, ţi-aş face semn, dar nici eu n-am să te recunosc, iar dacă totuşi te-aş recunoaşte şi ţi-aş face semn, nu mă vei înţelege. Asta-i povestea, domnule filozof ; sîntem irecognoscibili şi faţă de noi înşine, şi unul faţă de altul...
înainta încet, parcă pierdut în gînduri, şi văzînd că Darie îl urma, se opri.
— Nu, adăugă zîmbind, acesta-i drumul nostru. Drumul dumitale este de cealaltă parte, şi înălţă braţul înapoi, spre apus. Grăbeşte-te. Eşti aşteptat...