Dan Puric

CE-TI DORESC EU ,TIE, DULCE ROMANIE?
Dan Puric - INVIDIA

Invidia

Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi.Nu-i nimic - ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4x4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.
A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila - la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia - la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.
L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy,Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.
Asa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel,Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.
Si atunci ne-a cuprins invidia...

Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?

-----------------------------------------------------------------------------------------
Va rog sa trimiteti mai departe, e prea frumos si prea adevarat ca sa ajunga in cosul de gunoi.

Fii linistit, este in inimile noastre, nu la cosul de gunoi.

Fragment din textul “Basmul din Carpati”, publicat in cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”.

UN DAR PENTRU SUFLET

(…) Se spune ca odata, intr-un sat, un copil, intr-o noapte, a visat Raiul. “Mama! Mama! Unde e Raiul?”, a intrebat copilul nerabdator, a doua zi de dimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atata treaba in gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l intrebe. “Nu stiu…, cauta-l singur”, ii spuse acesta obosit si se apuca mai departe de munca.. “Unde? Unde e Raiul?” , ii intreba copilul, aproape plangand, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti...“Ce lume urata…”, isi spuse pentru sine pustiul.
Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta…, se-auzi glasul unui batran, ce-l privea demult. “Si acolo, in pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa gasesti un om singur, ce sta intr-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul.”
Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, cand parintii lui nu se sculasera inca, isi lua o traistuta cu cateva merinde si pleca furisandu-se printre casele adormite, catre pustie. In curand, soarele rasarise, iar in urma pasilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse si, intr-adevar, catre seara, ca prin minune, din pustia intinsa tasni o coliba. Mare ii fu mirarea batranelului ce locuia acolo de multi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, il iscodi acesta pe micul calator. “Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung”. Batranul tacu, il privi adanc, apoi ii spuse: “Acum hai sa mananci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit. Maine in zori o sa plecam impreuna catre Rai”. Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptand ziua. Batranul stia. Iar catre zori, pustia primea in pantecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra si o cladire mare, cu o cruce in varf. “Ce este aceasta?”, intreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batranul. De-aici incepe poteca catre Rai.” Si-apoi, batranul manastirii il primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile de acolo.. Si ce-am sa fac aici?”, intreba copilul. “Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai incolo om vedea”. Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sarg pe toate.Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, cand batranul manastirii il intreba pe neasteptate: Cum merge, cum iti e?” “Mi-e foarte bine”, raspunse pustiul. “Am de toate.” Si-apoi tacu, inchizandu-se in sine. Batrinul ii simti linistea si il iscodi in continuare. “Parca ai ascunde ceva in suflet, asa ai tacut.. Spune-mi cinstit, totul, pana la capat. Iti lipseste ceva?” “Mie…, nimic, se hotari intr-un tarziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, in cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, intins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mancare. De ce nu vine si el la masa?”, ridica pustiul ochii din pamant, privindu-l pentru prima data patrunzator pe batran. Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca. “Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru
ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care statea in apropiere si care auzise discutia. Ingerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. “Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat in inima copilului.Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire.Mai tarziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, fura ceva de mancare si, fara sa fie observat de nimeni, intra in biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atarnat de cruce. “Hai, vino sa mananci!”, ii zice pustiul, uitandu-se ingrijorat in stanga si in dreapta. Hai, ca nu stie nimeni!” Si Fratele coboara. Un zambet avea pe buze si, mangaindu-l pe pusti pe frunte, acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu de o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru.Apoi, ca si cand s-ar fi cunoscut demult, au inceput sa rada si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata in viata lui. Era atat de fericit ca-si gasise un prieten!Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului: prietenia.Azi asa, maine asa, insa fratii ceilalti din manastire au inceput sa se intrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?” Apoi, curiosi, au inceput sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata; si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au incercat sa se uite pe gaura cheii si, in clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, infricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptand pana noaptea tarziu, cand copilul a iesit. “Ce-ai facut inauntru?”, se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui. “N-am facut nimic”, raspunse pustiul tremurand. “Minti! Spune ce-ai facut?”, l-au intrebat din nou calugarii furiosi. “Am furat mancare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce”, raspunse copilul inspaimantat. “Care Frate?”, au intrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii. “Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mancare”, raspunse pustiul. “Si ce-a facut Fratele?”, au intrebat tulburati calugarii. “A coborat si-a mancat”, raspunse dintr-o suflare pustiul.Si, in clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut in genunchi. Mare fu apoi spaima pe batranul manastirii, afland toate acestea. Egumenul incepu si el, la randul lui, sa tremure si, cu lacrimi in ochi, ii spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare ca il rog sa ma primeasca si pe mine la masa…” “Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mancare de la bucatarie?” “Da, poti sa iei cat vrei”, raspunse tremurand egumenul.Si seara din nou cobori peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mancarea luata de la bucatarie, se indrepta vesel spre biserica. “Hai sa mananci!”, ii striga el, mai vesel ca oricand. Si, din nou, Fratele cel Mare cobori de pe cruce, il mangaie si biserica se umplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi cate glume si cata veselie in jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de ras, pustiul si-a adus aminte de rugamintea egumenului. “Frate, ii spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa”.Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se intrista. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masa?, ii spuse, intr-un tarziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decit pacatele lui… Nu poate sa vina”. “Nu poate sa vina?”, ramase uimit copilul. “Nu!”, fu raspunsul scurt al Fratelui.Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au inceput sa rada si sa glumeasca. Intr-un tarziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta il astepta tremurand. “Ce-a zis Fratele?”, intreba acesta, gatuit de emotie. “A zis ca nu te poate primi!”, raspunse copilul. “De ce?”, intreba inspaimantat egumenul. “Mi-a spus ca ai mai multe pacate decat toate firimiturile de paine cazute pe masa”.
Si atunci el, egumenul, se prabusi in genunchi, intr-un hohot de plans. “Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte” Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta il privi surprins si-i spuse: “Bine, am sa-l rog din nou si maine !”Grea noapte pentru egumen! Cu zvarcoliri si gemete de pocainta. Copilul insa dormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau ca lucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea. “Pot sa iau mancare?”, intreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie. “Poti”, ii spuse monahul, si-i umplu cu mana tremuranda vasul. Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mancare, copilul intra din nou in biserica. “Hai sa mancam!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, raspunse acesta, indreptandu- se spre el.
Si cate jocuri, cate glume au urmat! Apoi, in mijlocul veseliei, copilul isi aduse brusc aminte: “Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!…”Tristetea se aseza intre ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de paine de pe masa: erau parca mai multe... “Am inteles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, raspunse Fratele cel Mare.Si atunci, pacatul cel bun cobori din nou in inima copilului si acesta indrazni. “Dar Tu nu te gandesti ca acum mananci din mila lui?”, ii spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta ii vazu din nou inima lui buna. “Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile am sa-l primesc la masa…”Ce bucurie pe egumenul manastirii, cand, tarziu in noapte, copilul ii spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru el, pentru batran, in post si rugaciune si, mai ales, in multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau. “De ce?”, intreba nedumerit copilul. “Batranul a plecat la Domnul”, i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru inmormantare. Si atunci copilul vazu!Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi in ochi, egumenul, chiar el. Mancasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mantuitorul il iertase.
“Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah in parte. “Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)